Cei care dețin responsabilități în materie de politică externă trebuie să se concentreze pe interesul național al SUA, iar nu pe propria îmbogățire. O putere globală serioasă ar dialoga cu aliații și adversarii, după caz, dar nu ar permite altor guverne să cumpere influență și ar accepta doar cu un nivel adecvat de scepticism așa-zisele sfaturi venite de la reprezentanți străini, care au propriile lor interese. Diplomații ei ar fi profesioniști bine instruiți cu o cunoaștere profundă a țărilor în care sunt detașați, iar nu niște amatori bogați care s-a întâmplat să doneze o mulțime de bani campaniei electorale prezidențiale, scrie foreignpolicy.com

O mare putere serioasă și-ar petrece mai mult timp concepând strategii eficiente și coerente decât dezbătând denumirea lor. Și o mare putere cu adevărat serioasă i-ar trage pe unii indivizi la răspundere și ar evita să renumească în funcții sau să acorde prea multă atenție unor foști oficiali care au eșuat în mod repetat în misiunea lor și a căror judecată s-a dovedit nu numai o dată a fi eronată.

Și, poate mai important decât orice, conducerea unei mari puteri serioase s-ar pricepe să vadă tabloul general și să distingă care evenimente anume sunt cu adevărat importante și care sunt senzaționale sau dramatice, dar în definitiv triviale. Gestionarea politicii externe ar fi oricum o sarcină dificilă, chiar și dacă acea mare putere ar face cum trebuie toate aceste lucruri, însă atunci ea ar avea măcar o șansă decentă la succes în majoritatea cazurilor.

Pe baza acestor criterii, se pare că în prezent SUA au căzut pradă unei crize grave de neseriozitate. Într-o zi țara ar fi chipurile amenințată de „infiltrarea shariei” [dreptul religios musulman – n.trad.], apoi survine o închipuită epidemie de toalete periculoase neutre din perspectiva genurilor asumate social, urmată de o grupare pe de-a-ntregul fictivă de pedofili amatori de pizza, succedată la rându-i de minciuni despre alegerile furate și presupusul flagel al „teoriei critice rasiale”. E amuzant cum aceste sperietori par să vină și să plece cu regularitatea unui metronom. E ca și cum unii politicieni și unele trusturi de presă încearcă deliberat să distragă populația de la problemele reale și de la neajunsurile autentice. Acestea, evident, nu sunt chestiuni serioase.

Sigur, există mii de profesioniști în interiorul și exteriorul administrației publice care își aduc aportul și care își fac treaba zi de zi, însă munca lor este adesea subminată de năzbâtiile neserioase ale altora.

De exemplu, senatorii republicani Ted Cruz și Josh Hawley par să considere că politica externă americană va fi mai eficientă dacă zeci de posturi publice esențiale rămân vacante – o problemă cu care regimurile pe care ei le detestă nu se prea confruntă. Hawley a cerut chiar ca secretarul de stat Antony Blinken și secretarul apărării Lloyd Austin să demisioneze dacă vor ca el să aprobe nominalizările în funcții făcute de ei, o ispravă pe care ziarul din orașul lui natal a denunțat-o drept „teatru curat”.

Sau gândiți-vă că unele autorități locale din regiuni în care mulți alegători se opun vaccinării și măsurilor anti-pandemice lucrează acum deliberat la subminarea instituțiilor locale de sănătate publică, asigurându-se astfel că SUA vor fi chiar și mai prost pregătite pentru următoarea pandemie. E ca și cum Chicago ar fi decis să-și desființeze departamentul de pompieri după ce vaca doamnei O’Leary pornise Marele Incendiu care a devastat orașul în 1871. Cu excepția cazului în care considerați că sănătatea americanilor nu are nimic de-a face cu capacitatea țării de a se menține la apogeul puterii sale, eu unul nu-l pot considera un comportament serios.

Problema nu e nouă: neseriozitatea s-a aflat în centrul celor mai mari gafe de politică externă din ultimele decenii. Atentatele de la 9/11 au fost ceva serios, dar răspunsul Americii a fost oricum numai nu serios. Administrația George W. Bush a lansat un neinspirat război contra tuturor teroriștilor, „cu acoperire globală”, pornit în parte ca urmare a sesizării unei ocazii de consolidare a puterii executive (un lucru pe care vicepreședintele Dick Cheney și acoliții săi și-l doreau de decenii), dar și ca urmare a unor speculații ultra-pesimiste precum „Doctrina 1%” a lui Cheney (care stipulează că dacă există o șansă de 1% să se întâmple ceva rău, atunci SUA ar trebui să trateze problema ca și cum ar fi o certitudine).

Apoi au pus la cale războiul din Irak pe baza unei combinații între ațâțarea panicii și prognoze fanteziste cum că războiul ar fi urmat să fie rapid, facil și se va auto-finanța. Cei care au încercat să injecteze o doză de realitate în această campanie belicoasă – cum a fost șeful de Stat Major al Armatei, Eric Shinseki – au fost rapid îndepărtați din cale. Ca de obicei, atunci când nu iei în serios decizia de a porni un război și consecințele au fost serioase. Și trebuie să vă mai amintesc că oamenii care au comis acest dezastru sunt tratați și acum cu cel mai mare respect atât de establishment-ul politic cât și de presă, iar câțiva dintre ei au revenit chiar în serviciul public în cadrul administrației Trump?

Iar atunci când componenta afgană a așa-zisului „război contra terorismului” a ajuns la umilitorul ei final, ce s-a întâmplat? Principalele publicații ale Americii s-au călcat pe picioare să-i intervieveze pe unii dintre arhitecții principali ai acelui eșec, astfel încât ei să-și poată declina răspunderea și să arunce vina pe altcineva. Acum o săptămână emisiunea „60 Minutes” s-a bucurat să-i poată oferi fostului secretar al apărării Robert Gates ocazia de a-i da o palmă rapidă din fugă administrației Biden pe tema deciziei de retragere, ocazie cu care Gates nu și-a recunoscut decât vina în privința prost conceputului plan de instruire a armatei afgane „după propria noastră imagine”.

Poate că mi-a scăpat mie ceva, dar cât de des a intervievat această ilustră emisiune de știri oameni despre care s-a dovedit efectiv că au avut dreptate în privința Afganistanului, cum ar fi fostul pușcaș marin și funcționar al Departamentului de Stat Matthew Hoh sau Inspectorul General Special pentru Reconstrucția Afganistanului John Sopko?

Date fiind implicațiile teribile ale armelor nucleare, te-ai fi putut aștepta ca niște oficiali responsabili să le ia în serios. Dar nu este așa. O putere serioasă ar fi priceput că a amenința în mod repetat state precum Iranul cu o schimbare de regim nu poate decât să stimuleze acel stat să-și dezvolte modalități de a descuraja amenințarea americană, printre care se pot număra și armele nucleare proprii. Dacă acesta e un lucru pe care Washingtonul ar dori să-l prevină, atunci poate că SUA ar fi trebuit să înceteze să încerce să răstoarne regimul clerical de acolo și să păstreze în schimb acordul nuclear care blocase calea Iranului către bombă.

Sau să ne uităm la răspunsul tipic pripit dat noului program militar al Chinei. Pe lângă vâlva recent iscată de eforturile de altfel predictibile ale Chinei de a-și îmbunătăți arsenalul militar relativ mic (eforturi care oricum vor lăsa China cu considerabil mai puține focoase decât dețin SUA ori Rusia), Financial Times s-a grăbit săptămâna trecută să publice un articol care cataloga testarea de către China a unei presupuse rachete orbitale hipersonice drept o victorie strategică esențială.

Blake Hounshell de la Politico a postat atunci imediat pe Twitter că testul chinezilor poate fi un „moment Sputnik”, congresmenul republican Mike Gallagher din Comisia Serviciilor Armate – adept al liniei dure în politica externă – l-a numit „un semnal de a trece la acțiune”, și până și cel mai echilibrat articol publicat de Bloomberg News a venit cu un titlu panicard („Racheta orbitală a Chinei exploatează vulnerabilitatea apărării americane”) și a citat un expert care califica testul drept „de natură a schimba regulile jocului”.

Problema cu aceste abordări pripite, după cum a subliniat aici, în Foreign Policy, și expertul nuclear Jeffrey Lewis, este că testul chinez nu e chiar atât de relevant. În cel mai rău caz e o tentativă de ocolire a apărării anti-rachetă americane, însă apărarea anti-rachetă nu s-a ridicat niciodată la nivelul reputației (sau a costului) pe care o are. În special, ea nu poate proteja populația SUA decât de represalii, în cazul în care SUA vor fi lovit primele și vor fi reușit să elimine cea mai mare parte a arsenalului nuclear inamic (și probabil nici chiar într-o asemenea situație).

Mult mai important este că abilitatea SUA de a descuraja un atac chinez asupra Americii (sau a unor aliați-cheie ai SUA) nu este deloc afectată de acest test (și nici de actualul program chinez de înarmare) și cu certitudine nu este un motiv pentru izbucnirea unei panici de tip Sputnik. (Spre meritul său, Hounshell s-a informat mai bine ulterior și a revenit pe Twitter pentru a-și retracta reacția inițială.)

Ce ar putea face diferit SUA, dacă ar putea adopta o atitudine serioasă?

În primul rând, liderii ambelor partide ar acționa mult mai mult împotriva pericolului climatic. Cu cât așteaptă mai mult, cu atât periclitează mai mult viitorul umanității și cu atât mai mari vor fi costurile ameliorării și adaptării. Peste câteva decenii, când vor privi în urmă, cetățenii se vor minuna probabil de cât de îngrijorați suntem de lucruri în definitiv irelevante și de cât de puțin ne concentrăm pe riscurile reale.

În al doilea rând, politicienii și analiștii ar aborda în sfârșit sperietoarea terorismului dintr-o perspectivă adecvată. Pericolul reprezentat de terorism nu este egal cu zero, iar eforturile prudente de a-l menține sub control ar trebui să continue. Însă el nu reprezintă o amenințare existențială decât în cazul în care americanii reacționează exagerat și auto-distructiv la el. Dacă moartea a peste 730.000 de americani din cauza pandemiei în decurs de doi ani – comparativ cu moartea a 549 de americani în atentate teroriste în cei 20 de ani scurși de la 9/11 – nu poate convinge SUA să cântărească rațional diversele pericole, atunci înseamnă că America pur și simplu nu e serioasă.

În al treilea rând, sistemul politic american trebuie să transpună sloganul „America s-a întors” al președintelui Biden în munca discretă și preponderent invizibilă pentru construcția și menținerea influenței în cadrul actualelor instituții internaționale. În ultimii ani, spre deosebire de SUA, China a depus eforturi considerabile pentru a câștiga influență în cadrul acestora, întrucât conducătorii ei au priceput faptul că abilitatea de a configura normele globale în curs de apariție (inclusiv standarde tehnice în anumite domenii tehnologice esențiale) poate aduce beneficii companiilor chineze și influenței chineze în general. Notă către Cruz și Hawley: nu poți concura în forumuri precum Organizația Mondială a Sănătății ori Sindicatul Internațional al Telecomunicațiilor dacă nu ai toate posturile din administrație ocupate de experți calificați.

În al patrulea rând, politicienii și guvernul ar conștientiza că deznodământul rivalității tot mai intense cu China nu va fi determinat de succesul Beijingului în a construi câteva sisteme exotice de armament, mai ales când vorbim de armament care este improbabil să fie folosit vreodată.

Va fi determinat în schimb de cota din piața globală ce-i va reveni fiecărei țări; de abilitatea unei țări de a stabili relații de cooperare cu alte state; de controlul unor tehnologii esențiale, atât militare cât și civile; de eficiența și funcționalitatea instituțiilor politice ale unui stat; de calitatea infrastructurii naționale, inclusiv rezervele de apă, rețeaua electrică, interconectarea și transporturile; de nivelul de educație al populației și de calitatea capitalului uman, pentru a nu mai pomeni de sănătatea ei fizică și psihică. Și iată care e bonusul: acești factori nu vor determina doar influența pe care SUA o vor exercita în exterior, ci și nivelul de trai al americanilor. E o situație din care nu poți avea decât de câștigat.

După cum am mai argumentat și cu alte ocazii, ceea ce face o mare putere pe plan intern contează de obicei mai mult decât ce face pe plan extern. Așadar, atunci când mă gândesc la actuala stare de polarizare a SUA, la impactul anti-democratic și paralizant al tacticii filibuster, la necontenitul flirt al Partidului Republican cu autoritarismul și la mediul informațional nociv care alimentează teorii ale conspirației și alte năzbâtii, atunci devin cu adevărat îngrijorat. Serios.