Reluarea conflictului dintre Armenia și Azerbaidjan riscă să degenereze într-un adevărat război regional. Ambele țări au revedincări istorice în privința teritoriilor din Nagorno-Karabah, iar acest conflict ar putea avea două eventuale rezultate: un măcel lipsit de orice sens sau o înțelegere la care să se ajungă cu ajutorul marilor puteri.

Conflictele pe tema unor revendicări teritoriale între două grupuri etnice se sfârșesc rareori cu bine. În cazul de față, este evident că niciuna dintre părți nu e dispusă să dea înapoi. Ambele își revendică teritoriul din Nagorno-Karabah începând din 1988, iar de atunci, zeci de mii de oameni au murit. Armenia a deținut oarecum controlul asupra acestei regiuni care, începând din anul 1994, se află între frontierele Azerbaidjanului, scrie The Washington Post.

Dorind să explice motivele pentru care teritoriul le aparține, ambele părți prezintă niște argumente istorice care se bat cap în cap or, tocmai din această cauză, încurajarea oricăreia dintre părți nu ar duce decât la și mai multe pierderi de vieți omenești.

Dezinteresul SUA

Dar lanțul de puteri străine care se învârtesc în jurul conflictului nu fac vreun bine nici populației din Armenia sau din Azerbaidjan și nici stabilității din regiune. Și mai dezamăgitor este însă evidentul dezinteres al Statelor Unite de a juca un rol activ în diplomația din jurul problemei, o diplomație care în schimb e menită să aducă acum în prim-plan Franța și Rusia. Pentru Statele Unite, menținerea păcii și limitarea puterilor locale într-o parte a lumii atât de instabilă ar trebui să fie o prioritate strategică. Dar, până acum, Administrația Trump s-a limitat să facă doar câteva declarații de ochii lumii.

“În cazul în care Statele Unite se angajează mai activ în procesele diplomatice și găsesc niște modalități de cooperare pe tema armistițiului, forțând o revenire la tratativele de pace, acest lucru nu ar putea decât să fie benefic pentru întregul proces“, mi-a declarat din Baku Zaur Șiriev, analist al Grupului Internațional de Criză din Caucazul de Sud.

Fără inițiativele diplomatice ale SUA, e greu de imaginat o pace durabilă, având în vedere că oricare dintre puterile regionale care ar putea avea vreo influență – Turcia, Israelul, Rusia și, eventual, Iranul – nu poate afișa o neutralitate credibilă.

Turcia și Israelul oferă Azerbaidjanului armament avansat, inclusiv drone, și sprijin strategic. Rusia sprijină Armenia din cauză că deține o bază militară în această țară, iar Iranul are cu ambele țări niște relații vechi și complicate, care datează de secole.

Dar diferențele de ordin cultural dintre Armenia și Azerbaidjan, precum și actualele lor alianțe sporesc riscurile.

Astăzi, Armenia este o țară cu aproximativ 3 milioane de locuitori a căror indentitate e strâns legată de trecerea la creștinismul ortodox, survenită în secolul al IV-lea.

În timpul Primului Război Mondial, Turcia a declanșat o masivă campanie de epurare etnică, soldată cu moartea a circa 1,5 milioane de armeni. Curând după aceea, în 1920, Armenia independentă a intrat sub controlul Uniunii Sovietice.

Astăzi, 11 milioane de armeni fac parte din diasporă, încercând în cea mai mare parte să-și păstreze istoria și patrimoniul. Începând din anul 1991, de când a devenit independentă față de sistemul sovietic, Armenia s-a confruntat cu greutăți economice și politice, dar, sub multe aspecte, situația i s-a îmbunătățit în ultimii ani.

Progresul este amenințat

Războiul amenință acum tot acest progres incipient. Populația Armeniei reprezintă mai puțin de o treime din cea a Azerbaidjanului și nu dispune de vânzări de petrol și gaze prin care să-și poată permite să cumpere armament.

“Această situație ar putea deveni mormântul unei întregi generații. Armenia ar putea fi secătuită. Oamenii sunt gata să și dea viața unii pentru alții”, mi-a spus jurnalista armeano-americană Lara Setrakian. După ce a transmis reportaje din toată lumea, dna Setrakian a hotărât să se mute în țara sa de baștină împreună cu întreaga familie. “E o problemă creată de puterile regionale, iar dacă puterile regionale și mondiale nu o rezolvă, întreaga Armenie ar avea de suferit”.

Începând din anul 1993, Azerbaidjanul a fost guvernat de o singură familie. Heidar Aliev, singurul azer ajuns vreodată în primele ranguri ale puterii sovietice, a fost președinte până la moartea sa, survenită în 2003, când puterea i-a fost transferată fiului său, actualul președinte Ilham Aliev. Țara organizează alegeri, dar nimeni nu consideră asta drept un semn al democrației.

Și totuși, grație nivelului lor de trai în creștere și grație unui prestigiu internațional atent cultivat, azerii au continuat să sprijine actualul guvern, chiar și acum, când guvernul reduce conectivitatea la internet ca să împiedice fluxul liber al informațiilor.

Azerii se bazează pe Turcia

Azerii se consideră legați de cultura turcă și se bazează pe asistența economică, strategică și militară a Turciei.

“Totuși, în relațiile turco-armene, guvernul de la Baku a căutat să evite relațiile de genul ‘frate mai mare – frate mai mic’  care au caracterizat relațiile Moscovei cu republicile sovietice în epoca sovietică“, afirmă Șiriev.

Azerii sunt totodată cea mai mare minoritate etnică din Iran, reprezentând un sfert din populația iraniană. Din punct de vedere lingvistic, Azerbaidjanul este apropiat de Turcia, iar majoritatea azerilor, ca și iranienii, sunt musulmani șiiți. Dar relațiile dintre Iran și Azerbaidjan sunt încordate de multă vreme din cauza strânselor relații de securitate ale azerilor cu Israelul.

În concluzie, se poate spune că pretențiile Azerbaidjanului sunt destul de complicate și, grație avantajului pe care îl are în privința evetualilor luptători, a accesului la o tehnologie militară modermă și a unei puteri mai mari de cumpărare decât cea a Armeniei, țara consideră ca apelurile în sprijinul unui armistițiu sunt inerent favorabile Armeniei.

Cum ambele țări consideră că au motive bine întemeiate ca să lupte – până la moarte, dacă e necesar – există o nevoie urgentă de intervenție internațională de ordin diplomatic și de ordin umanitar. Iar Statele Unite trebuie să joace un rol important în negocierile care ar duce la un asemenea deznodământ. Din nefericire, până acum, SUA lasă inițiativele pe seama altora.

Sursă foto: INQUAM / Octav Ganea