„Ştiu că nu este uşor, dar în Germania nu putem găsi atât de multă forţă de muncă, dispusă să lucreze în condiţii atât de grele”, îmi explică lapidar reprezentantul unui mare concern din industria cărnii din Germania. Şi îmi promite să mă contacteze curând. Vrea să îmi arate că cele câteva mii de români care lucrează la sacrificare ca şi în prelucrarea cărnii nu sunt sub nicio formă exploataţi. Au trecut de atunci săptămâni şi eu încă aştept.
Liviu Radion însă nu mai aşteaptă nimic. Exact în urmă cu 11 ani, pornea din Tulcea spre Germania într-unul din cele 10 autocare pline ochi cu români care urmau să lucreze legal în occident. România intra la 1 ianuarie 2007 în Uniunea Europeană şi ei devenau cetăţeni comunitari cu drepturi depline.
Liviu Radion
Nu conta că firma care le oferea contractele era din Romania. Li se promitea un loc de muncă cu un salariu decent, asigurări plătite şi cazare. Ani buni nu a contat nici că lucrau mai mult de 8 ore pe zi, nici că nu primeau sporuri de noapte, nici că nu li se plăteau concediile. Se înghesuiau cât mai mulţi în locuinţe insalubre, nu crâcneau când angajatorul le oprea 200 de euro pe lună pentru chiria pe saltea, nici cei 50-100 de euro reţinuţi pentru echipamentul de lucru nu îi mai deranjau. Erau fericiţi că dimineaţa aveau unde pune capul pe pernă, nu mai remarcau nici frigul din „locuinţele de serviciu”. Era bine după 10 ore petrecute în picioare, la bandă, după cele 5 grade din abator.
Se mai mirau, ce-i drept, din când în când, când mai venea „zoll-ul” (funcționarii vamali) în control şi lor li se cerea să tacă. Se mai şi revoltau atunci când plângerile lor erau întâmpinate cu ameninţări şi tăceau apoi pentru că „mafia din sistem” este totuşi mai puternică, spun ei, decât un muncitor la bandă, care nu a apucat să înveţe germana. Când să mai reuşească? După cele 12, 14 sau chiar 16 ore de lucru? În singura lor zi liberă din săptămână?
Uneori, la cabinetul medical aveau supriza să afle că asigurarea medicală nu le acoperea cheltuielile. Şi când ajungeau şomeri că nici contribuţiile sociale nu fuseseră plătite întotdeauna. De unde să ştie ei că schimbarea patronului coincidea deseori cu suspendarea temporară a plăţii contribuţiilor sociale şi că, în final, nu vor avea dreptul nici la ajutorul de şomaj?
Într-o noapte, Liviu Radion a căzut în apropierea abatorului din Bochum. Pe patul de spital a aflat că, după aproape 10 ani de muncă, angajatorul lui – unul din şirul celor care s-au perindat în aceleaşi hale de producţie, cu acelaşi personal, dar sub alt nume – l-a concediat. S-a luptat cu boala şi acum încearcă să se lupte şi cu „sistemul”.
Un „sistem” în care se estimează că lucrează circa 20.000 de români. Estimările aparţin reprezentanţilor Federaţiei Sindicatelor Germane – DGB. Pentru că se confruntă deja cu un fenomen şi pentru că Liviu Radion nu este excepţia, ci mai degrabă regula, a luat fiinţă şi un subproiect destinat industriei cărnii. Szabolcs Sepsi este coordonatorul acestui proiect şi unul din consilierii centrului de la Dortmund. Aici, ca şi în alte centre din Kiel sau Oldenburg, se oferă consultanţă de specialitate în limba română, ca şi în bulgară, poloneză, maghiară şi evident germană.
„Nu există statistici concrete despre numărul românilor din industria cărnii. O statistică exactă nici nu ar fi posibiliă, dat fiind că 90 % din muncitorii români (polonezi, maghiari, bulgari) nu lucrează la abatoare direct, ci prin subcontractori. Mulți subcontractori au profiluri mixte sau nu sunt înregistrate drept firmă din industria cărnii, ci firme de curățenie sau ambalare mărfuri sau logistică. Deci mulți oameni care muncesc exclusiv în abatoare ca și curățători, ambalatori sau în împachetare și trimitere marfă sunt înregistraţi, statistic vorbind, în curățenie sau logistică,” aflu de la Sepsi.
„Cert este faptul că noi cunoaștem cel puțin zece abatoare unde muncesc între 500 – 1.500 de români și faptul că există încă mai multe zeci, dacă nu peste o sută de abatoare cu peste o sută de români. În plus există multe fabrici de mezeluri și multe alte centre unde muncesc grupuri mai mari sau mai mici de români. Și vorbim și despre sute de ferme de animale, unde iarăși românii reprezintă în general cel mai mare grup de muncitori,” mai aflu de la consilierul DBG de la Dortmund.
Liviu Radion şi alţi colegi de-ai lui, cărora sănătatea le permite încă să mai lucreze în abator, află cu suprindere şi că problemele lor au ajuns până la Berlin. Guvernul federal a elaborat o lege prin care patronatul din industria cărnii să poată fi tras la răspundere în relaţia cu angajaţii. La banda de lucru însă nu se resimte nimic, după cum îmi confirmă cei care lucrează, dar se tem de represalii şi mă roagă să le protejez identitatea.
Au trecut mai bine de patru luni de la 1 august, de când legea a intrat în vigoare, şi eu caut încă un abator sau o fabrică de mezeluri în Germania unde să pot sta de vorbă cu salariaţii români şi să aflu că se poate. Că există subcontractori sau, şi mai bine, că angajaţii au contracte directe cu firmele germane care respectă legislaţia muncii, care oferă condiţii umane de cazare şi care le plătesc contribuţiile sociale obligatorii.
Eu mai pot aştepta şi răspunsul concernului de prelucrare a cărnii, al cărui şef deţine, printre altele, şi unul din cele mai faimoase cluburi de fotbal din Germania.
Dar Liviu Radion nu mai vrea să aştepte. A decis să spună lucrurilor pe nume. Poate aşa românii care ajung, ca şi el, în Germania, află că au şi drepturi, nu doar obligaţii. Sau că atunci când par a se afunda în situaţii fără ieşire, există portiţe de scăpare şi centre de consiliere unde se vorbeşte limba română.
Articol realizat de Alina Kühnel, pentru DW.com
