Eforturile făcute de Uniunea Europeană, Banca Centrală Europeană şi de Fondul Monetar Internaţional pentru stabilizarea pieţei obligaţiunilor de stat în euro au un preţ ridicat.
UE şi mai ales BCE au renunţat la politicile anterioare, pierzând astfel masiv din credibilitate. Preocuparea pentru viitor este legată de ameninţarea unei inflaţii ridicate. Este însă acest risc real? În principiu, la nivelul UE, ultimele decenii s-au caracterizat printr-o scădere semnificativă a inflaţiei, iar în lupta împotriva fenomenului băncile centrale au sprijinit mai mulţi factori care, în prezent, determină dezvoltarei unei tendinţe inflaţioniste.
În primul rând, este vorba de puternicul efect antiinflaţionist al globalizării şi al noilor posibilităţi de comunicare la nivel mondial. Externalizarea pentru reducerea preţurilor şi competiţia globală au pus presiune asupra preţurilor bunurilor de consum. Aceste efecte sunt încă prezente, dar tind să dispară. Numeroase servicii care nu pot fi externalizate sau servicii care sunt intrate în concurenţă la nivel mondial sunt semnificativ mai scumpe comparativ cu preţurile administrate de stat. În ultimele decenii, scăderea importanţei sectoarelor de stat a afectat preţurile, iar măsurile băncilor centrale legate de politica fiscală au avut o importanţă semnificativă. Această direcţie cunoaşte în prezent o tendinţă de inversare.
Boomul economic la nivelul pieţelor emergente a făcut ca acestea să nu mai fie doar furnizori de materii prime ieftine, ci să aibă un rol tot mai important în privinţa majorării preţurilor pentru consumatori. În contextul creşterii datoriei publice a crescut şi presiunea asupra statelor în a obţine surse suplimentare de venit. Este foarte discutabil dacă politica de economisire este suficientă pentru a reduce datoria publică şi dacă măsurile în acest sens pot fi aplicate ca politici durabile.
Acest lucru nu înseamnă neapărat că hiperinflaţia bate la uşă. Aşteptările crescute privind inflaţia pot, la rândul lor, produce noi presiuni inflaţioniste – guvernele şi băncile centrale nu sunt deloc interesate de o astfel de evoluţie. Se aşteaptă ca presiunea asupra băncilor centrale să crească, pentru a se permite creşteri moderate ale inflaţiei – de exemplu, aşa cum a fost recent propus de către economistul-şef al FMI, ţinta ar putea fi 4% în loc de 2%. Cheia succesului ar fi convingerea consumatorilor privaţi şi a firmelor că acest lucru nu reprezintă primul pas în cazul unei spirale de escaladare a inflaţiei. Având în vedere toate acestea, nu este recomandat, în prezent, ca investitorii să‑şi adapteze portofoliile în contextul unui mediu puternic inflaţionist, mai ales că cel puţin pentru următoarele 12-14 luni există riscuri substanţiale de deflaţie.
Externalizarea pentru reducerea preţurilor şi competiţia globală au pus presiune asupra inflaţiei.
Gerhard Aigner, general manager, Raiffeisen Capital Management Viena
