Statisticile arată că ne situăm pe primul loc în UE ca procentaj din populație neimplicată în activități economice. Cum s-a ajuns aici, ce se ascunde în spatele cifrelor și care sunt efectele acestei situații?
Mai mult de o treime din conaționalii noștri cu vârsta cuprinsă între 15 și 64 de ani (mai exact, 35,1% dintre ei) nu sunt nici angajați, nici șomeri, arată cele mai recente date ale institutului de statistică al Uniunii Europene, valabile pentru primul trimestru al acestui an. Iar noțiunea de angajat nu se reduce în acest caz la cea de salariat al unei firme sau instituții, ci îi cuprinde pe toți cei care au lucrat cel puțin o oră pe săptămână pentru salariu, profit sau pentru propria familie (așadar sunt incluși aici liber profesioniștii, întreprinzătorii sau fermierii care vând cel puțin o parte din producție). Proporții semnificative (peste 30%) ale populației neimplicate în economie se înregistrează și în Croația, Italia, Belgia, Grecia și Bulgaria, în timp ce cele mai mici procentaje (între 18% și 23%) au fost calculate pentru Suedia, Danemarca, Germania, Estonia și Marea Britanie. În Polonia acest indicator era în primul trimestru la 25,7%, în Spania la 26,2%, în Franța la 29%, iar în Ungaria la 29,7%.
În cifre absolute, avem peste 4,6 milioane de persoane inactive economic, respectiv cam 5% din totalul înregistrat la nivelul UE. Pentru comparație, la vecinii bulgari intrau în această categorie 1,4 milioane de indivizi, la unguri 1,9 milioane, la polonezi, spanioli și britanici între șapte și zece milioane, la francezi și germani aproape câte 12 milioane, iar la italieni peste 13 milioane de persoane.
Jumătatea plină
Nu trebuie să înțelegem că aproape cinci milioane din conaționalii noștri stau acasă și nu fac nimic. Conform datelor Institutului Național de Statistică, cam 1,2 milioane de persoane cu vârsta de peste 15 ani frecventau în 2015 diverse instituții din sistemul educațional. Cel mai probabil, numărul lor s-a păstrat relativ constant până în prezent. „Spre deosebire de alte țări, unde educația, mai ales cea universitară, costă destul de mult, cei mai mulți dintre elevii și studenții din România nu sunt nevoiți să se angajeze pe perioada studiilor. Asta nu înseamnă că nu sunt destui cei care, pentru a-și plăti taxele la facultate, chiria sau pur și simplu pentru a avea bani de buzunar, își iau joburi part-time. Am intrat de curând într-un restaurant McDonald’s din cartierul Berceni și m-a frapat că cei mai mulți angajați aveau maximum 18-20 de ani. Și mi-am adus aminte că am cel puțin doi colegi care au lucrat pentru această companie în primii ani de facultate“, povestește Adrian, student la ASE.
Există, apoi, în categoria de vârstă 15-64 de ani cam 350.000 de persoane cu handicap grav și accentuat (din care 200.000 de beneficiari de pensii de invaliditate de gradul întâi și doi). În plus, 100.000 de persoane primesc pensii anticipate (așadar au sub 65 de ani), iar calculele noastre ne indică faptul că există circa 300.000-400.000 de pensionari pentru limită de vârstă care au, de asemenea, sub 65 de ani. Este vorba de femei (pentru care vârsta de pensionare este în prezent de circa 60 de ani), dar și de bărbați care au lucrat în domenii unde vârsta de pensionare este mai mică decât cea standard de 65 de ani (sectoare cu condiții grele de lucru, apărare, ordine publică și siguranță națională). Nu trebuie să uităm că avem și puțin peste 150.000 de beneficiari ai indemnizațiilor de creștere a copilului, dar și circa 25.000 de persoane încarcerate. Rezultă, așadar, că aproximativ jumătate din cei 4,6 milioane de români inactivi economic au motive serioase să nu muncească.
Munca e grea
Rămân, totuși, alte 2,3 milioane de persoane apte de muncă despre care la prima vedere ne-am putea imagina că își petrec zilele în fața televizorului, spărgând semințe la poartă sau în fața blocului sau consumând alcool prin localuri dubioase. Asta în condițiile în care criza de forță de muncă este tot mai acută. În ianuarie, de pildă, autoritățile locale din comuna gorjeană Turburea au dezvăluit că un antreprenor italian care construise o fabrică de confecții avea dificultăți serioase în a găsi personal. „Cerința investitorului este de până la 150 de locuri de muncă, dar până acum nu am găsit. Deocamdată sunt doar 36 de contracte de muncă înregistrate la ITM“, declara Ion Bîrcă, primarul localității. De curând, un reprezentant al fabricii de componente auto Leoni din Bistrița dezvăluia că angajații departamentului de HR merg prin satele din zonă în căutare de potențiali salariați. „Deși li se oferă transport, un salariu decent și tichete de masă, venitul net ajungând la circa 1.500 de lei pe lună pentru un muncitor, oamenii ne refuză. Ei spun că se descurcă din ajutorul social, din ce produc în gospodăria proprie și din ce mai lucrează cu ziua“, explica el. Iar exemplele de acest gen pot continua.
Au existat propuneri prin care ajutoarele sociale să se suspende pentru cei care refuză locurile de muncă ce le sunt puse la dispoziție, însă cel mai probabil din motive electorale, ele nu vor fi puse niciodată în practică. Pare mai probabil ca salariile să crească în continuare, astfel încât să devină mai tentant să te angajezi decât să continui să supraviețuiești din ajutoarele de la primărie, alocațiile copiilor și autoconsum.
Inactivi, dar nu prea
Însă nu toată lumea respinge ofertele de muncă. Mulți din cei 2,3 milioane sunt, de fapt, prezenți în câmpul muncii, dar lucrează la negru. „Eu sunt de cinci ani ajutor de bucătar la un restaurant din centrul orașului și nu am contract de muncă. Până acum am avut noroc să nu vină nici un control și, dacă vine, instrucțiunile sunt clare: trebuie să ies pe ușa din spate și să dispar“, povestește Andreea M., o femeie de 52 de ani din Cluj.
Iar alții, nu puțini, muncesc, dar nu în România, deși apar ca fiind domiciliați în țară. „Eu fac așa: mă urc în avion, merg la Londra și lucrez acolo câteva luni. Trag din greu, și program prelungit, și weekend-uri sau sărbători. Cu banii pe care îi strâng vin în țară și trăiesc bine câteva luni. Când se termină, dau un telefon la patronul englez și îl anunț că mă întorc și că am nevoie de lucru. Iar ca mine fac mulți“, povestește Eugen, un tânăr de 30 de ani din Mureș.
Ceea ce este cert este că în România există aproape șapte milioane de salariați și liber profesioniști. Dacă luăm în calcul cele 2,3 milioane de persoane oficial inactive economic, rezultă că aproximativ un sfert din forța de muncă potențială nu este angrenată legal în activități productive pe teritoriul României sau, în cel mai bun caz, produce pentru autoconsum. În consecință, în cele mai multe cazuri aceste persoane sunt beneficiari neți ai serviciilor publice (plătind doar TVA și accize pentru produsele fiscalizate pe care le achiziționează și taxe pe proprietate, însă primind la schimb diverse ajutoare sociale, alocații și tratament medical gratuit). Nu e greu de înțeles impactul negativ pe care îl are acest fapt asupra bugetului public. Va fi în stare vreun guvern să redacteze și să pună în practică o strategie funcțională pentru a-i scoate pe acești oameni la lumină și a-i transforma în contribuabili neți? Din păcate, șansele ca acest lucru să se întâmple par în acest moment infime.
2.363 de lei a fost salariul mediu net pe economie în luna mai a acestui an, cu aproape 15% mai mult decât în aceeași lună a lui 2016. Cu toate acestea, numeroși români se feresc de ofertele de muncă și preferă să se descurce pe cont propriu
2,3 milioane de români cu vârsta între 15 și 64 de ani sunt, conform calculelor Capital, apți de muncă, dar refuză să se angajeze (preferând ajutoarele sociale și produsele din gospodăria proprie), lucrează la negru sau muncesc temporar peste hotare