Cea mai recentă dovadă e decizia de a-l instala pe Mario Draghi, ex-șef al Băncii Centrale Europene, ca prim-ministru.

Numirea sa vine în urma demisiei lui Giuseppe Conte, după ce a pierdut sprijinul unuia dintre partidele care formează majoritatea parlamentară.

Președintele Sergio Mattarella i-a cerut lui Draghi să formeze un guvern de unitate națională, spunând că ar fi un risc prea mare să se organizeze alegeri în timpul pandemiei. Ideea e ca noul guvern să se concentreze asupra presiunilor impuse de criza COVID.

Din 1993, Draghi este al patrulea tehnocrat care va conduce un guvern italian. Înaintea lui au fost Mario Monti, fost membru al Comisiei Europene (premier între 2011 și 2013), Lamberto Dini, fost director executiv al FMI (1995-1996) și Carlo Azeglio Ciampi, fost guvernator al Băncii Italiei (1993-1994).

Chiar și între aceste perioade de guvernare tehnocrată, guvernul de la Roma a fost înțesat de tehnocrați cu funcții-cheie. Prezența lor a crescut continuu din a doua jumătate a anilor 1980. De altfel, în ultimele două legislaturi, aproximativ 20% din personalul guvernamental din Italia a fost recrutat din afara parlamentului.

O astfel de situație nu e lipsită de riscuri, notează NI. Nemulțumirea publicului după câțiva ani de guvernare tehnocrată a dus la ascensiunea mișcării populiste Cinci Stele, care, în 2013, a obținut cel mai mare număr de voturi la alegeri. A fost un avertisment asupra nemulțumirii tot mai mari față de funcționarea democrației italiene.

Cea mai evidentă explicație pentru această tendință de a apela la tehnocrați e aceea că atracția față de experți e un fel de revers al medaliei urii față de politicieni. În toate sondajele, partidele politice sunt creditate cu cea mai mică încredere din partea oamenilor.

Dar ascensiunea tehnocraților înseamnă că mai multă putere va fi concentrată în mîinile prim-ministrului, în timp ce partidele politice votate își pierd influența asupra formării guvernului. Cândva agenți ai partidului lor (ales), prim-miniștrii pot avea o autonomie în ceea ce privește angajarea și demiterea miniștrilor. Dar tehnocrații, deși s-au dovedit experți în domeniul lor, nu pot lua decizii politice eficiente.

Costul tehnocrației

Tehnocrația este opusul unei viziuni pluraliste a politicii. După cum susține politologul Lorenzo De Sio, conducerea tehnocrată elimină responsabilitatea partidelor și a alegătorilor. Astfel, partidele cedează și renunță la rolul lor de a face alegeri dificile în alocarea resurselor. Un cabinet tehnocrat lasă impresia că deciziile sunt luate în afara mediului politic. Dar, în realitate, alocarea resurselor implică întotdeauna o decizie politică cu privire la cine ce primește și cum. Pe de altă parte, alegătorii încep să creadă că votul lor a fost degeaba.

Așa ajung să voteze partidele cele mai extremiste, ca formă de protest, considerând că votul lor nu afectează formarea următorului guvern și orientarea sa politică. Lucru demonstrat la votul pentru Mișcarea Cinci Stele.

În concluzie, Mario Draghi poate părea liderul care întruchipează stabilitatea într-un moment în care e nevoie de o mână forte. Dar trecutul arată că ceea ce pare stabil acum, se poate dovedi perturbator pe termen lung.