O pasarelă de câteva tone s-a prăbușit peste calea ferată în apropiere de Ploiești. Era construită din metal, ruginită toată. Susținea două conducte imense de apă, fisurate și ele.
Trenurile care mergeau pe acest traseu, împreună cu călătorii din ele, au avut peste trei ore întârziere. Nu a murit nimeni. Bine că nu a murit nimeni! Asta este toată știrea. Atât s-a văzut la televizor și aproape nimeni nu va mai dori să afle amănunte suplimentare despre acest incident.
Suntem obișnuiți cu România noastră. Suntem familiarizați cu pereții crăpați ai locuințelor care vor că- dea la primul cutremur mai mare, cu blocurile în care elementele de susținere au fost tăiate de fiecare după cum l-a dus capul, ca să facă loc de balcoane la parter sau sufragerii întinse până în afara clădirii.
Trăim în casele acestea nesigure, circulăm pe drumuri pe care ne poate cădea în cap vreun stâlp care ne ureză bun venit și ne tratăm în spitale pline de bacterii și virusuri rezistente la antibiotice. Tinerii se distrează în localuri fără autorizație ISU sau ieșire de incendiu, fumătorii se bucură când pot încălca legea și sunt tolerați cu țigările aprinse în restaurant iar pensionarii se înghesuie în fața ghișeelor ANAF ca să fie trecuți cu pixul pe hârtia unui registru cu foi mari și gălbui drept buni plătitori de taxe. Răul, în multe dintre formele acestuia, a devenit o prezență banală și cotidiană. Ne mai scoate din letargie vreo moarte violentă, dar nici asta pentru mult timp. Ne întoarcem repede în micul nostru univers sărăcăcios în care ne simțim protejați de o cruce mare, executată de trei ori cu trei degete de la mâna dreaptă șiun „Doamne-ajută!“ spus în gând. Nu mai știm că avem drepturi sau care ar fi acelea, doar așteptăm „să ne dea și nouă ceva“ cineva mai pricopsit.
Nu toți suntem la fel, e drept. Dar ăsta e drumul pe care învățăm să mergem, pas cu pas, deziluzie cu deziluzie, umilință după umilință. Ne adaptăm și supraviețuim, amintindu-ne că am învățat la școală cum „capul ce se pleacă, sabia nu-l taie“. Nimic nu se va schimba în țara asta câtă vreme vom accepta că beizadelele bat specialiștii și că pilele bat competențele. Vom fi cu toții doar carne de tun, trimisă inutil pe frontul vieții de către niște incompetenții iresponsabili aflați la putere.
Și vom spera mereu că răul nu o să ni se întâmple tocmai nouă. Asta până când următoarea pasarelă de oțel ruginit ne va cădea drept în cap, fără să-i pese că noi făcusem demersuri împotriva accientelor cu trei degete de la mâna dreaptă de-a lungul și de-a latul pieptului.
Autor: CLAUDIU ȘERBAN, director editorial Capital
Acest articol a fost publicat în numărul 8 al revistei Capital, diponibil la chioşcuri în săptămâna 26 februarie – 4 martie 2018