A avertizat, dar nu a dat nume. A făcut-o pe un ton grav, fără vehemenţa de altădată, fără să acuze direct pe cineva. Nici măcar sintagma preferată, „grupuri de interese“, n-a mai fost rostită. S-a mărginit la un avatar al ei – „clientelă politică“ – pentru a vorbi despre „economia de privilegii“, în care oamenii obişnuiţi nu au acces la resurse (în speţă, la finanţări europene) pentru că nu cunosc politicieni influenţi. Când are ochelarii de vedere pe nas, preşedintele Traian Băsescu reuşeşte să vorbească stăpânit, calm, despre lucruri care, de regulă, îl consumă nervos şi îl fac să declanşeze orgii politice. A dovedit-o în speech-ul ţinut în deschiderea conferinţei de săptămâna trecută a Societăţii Academice Române, când a lansat mai multe avertismente. Cel mai important a fost ceea ce el a numit „distribuirea succesului aderării“. Adică, riscul ca o mână de oameni, prin sforării politice, să ia caimacul fondurilor structurale de care urmează să beneficieze România până în 2013. Vorbim de aproape 30 de miliarde de euro! S-a calculat că, începând cu acest an, trebuie să cheltuim 8,76 milioane de euro pe zi. Diverse feţe guvernamentale se lamentează că nu vom fi în stare să întocmim proiecte fezabile pentru a absorbi banii europeni, uitând că nu au făcut nimic pentru a promova aceste programe în teritoriu. Şeful statului constată şi el că de la „instituţiile statului“ nu pleacă informaţia. Cum vor fi cheltuite, de pildă, cele opt miliarde de euro pentru agricultură dacă la sate, la fermieri, nu ajung informaţiile legate de accesarea finanţărilor comunitare? Ce condiţii trebuie îndeplinite, unde şi până când trebuie depuse documentaţiile, sunt doar câteva dintre întrebările la care cei direct interesaţi nu au răspunsuri. Ce riscăm? Un înalt oficial de la Bruxelles atrăgea atenţia, recent, că dacă România nu va începe să deruleze proiecte încă din ianuarie, va apărea pericolul ca o parte din sume să rămână necheltuite. Şi să le ratăm. Cum însă există toate şansele ca perioada în care primele finanţări vor fi disponibile să curgă din a doua jumătate a anului, şi cum comunicarea în teritoriu este zero, se conturează un prim an lamentabil. Şi nu birocraţia de la Bruxelles este de vină, aşa cum se apără aceiaşi potentaţi guvernamentali. Dacă nu este nepăsare sau neprofesionalism, atunci această tăcere ne poate duce cu gândul la o strategie de împărţire ţintită a informaţiei. Căci de precedente nu ducem lipsă.