Cea mai frumi! 🙂 Aşa ar fi exclamat toţi prietenii ei de pe facebook, dacă ar fi văzut-o pe doamna ministru de finanţe strivind sub picioarele un pic prea dezgolite o pereche de pantofi stil leopard. (Da, ştiu, „animal prinţ“ li se zice, dar am preferat să folosesc un cuvânt în contrast cu linia anatomică a subiectului). Parcă nici rochia roşie ca flacăra nu se potrivea cu rigurozitatea pe care ar impune-o vizita la Palatul Cotroceni pentru o discuţie despre finanţele ţării. Dar doamna ministru este foarte tânără şi probabil că oftează des de dorul discotecilor pe care le-a abandonat în demersul ei de a fi de folos României, îngropându-şi nurii în birourile cu origini comuniste ale Ministerului de Finanţe. Nu este singura femeie politician care a trebuit să înţeleagă că – deşi în politica românească se intră mai uşor cu fustă scurtă – odată ce ai ajuns într-o demnitate publică, etichetele designerilor celebri şi excesele de orice fel trebuie lăsate doar secretarelor.
Dar nu despre asta doreaţi să citiţi, nu-i aşa? Mai mult decât stilul doamnei Ioana Petrescu vă interesează ce se întâmplă cu fiscalitatea. Şi cum se va încheia jocul acesta de ping-pong politic între Palate. Micşorarea CAS este o chestiune benefică pentru economie. Orice reducere a taxării muncii este dezirabilă, fiindcă ajută la crearea locurilor de muncă oficiale, taxate, recunoscute şi protejate de legislaţia specifică. Logica nu ne poate înşela în acest caz. Fireşte, orice acţiune produce o reacţiune. Şi tocmai despre această reacţiune ar fi trebuit să ne vorbească nouă doamna ministru. Cum vom face să restabilim echilibrul după intrarea în vigoare a noii măsuri? Nu ştiu dacă să mă bucur sau să mă întristez în cazul de faţă. Pe de o parte, o temă economică extrem de serioasă a fost îngropată sub vulgarităţi irelevante de tipul celei cu care începe acest text. S-au discutat o mie de lucruri despre limbajul trupului, diverse coduri de conduită şi tot felul de alte aberaţii neesenţiale. Pe de altă parte, evenimentul discuţiilor despre CAS ne-a oferit o mostră extrem de elocventă despre cum se întâmplă chestiuni extrem de importante care ne influenţează nouă viaţă. Am aflat că, de fapt, nimeni nu are habar ce va urma. Nici premierul, nici ministrul de finanţe, nici preşedintele, nici FMI-ul nu au vreun plan concret măcar pentru următorul an. Şi nici nu-şi fac probleme pentru asta. Fiecare este interesat doar de propria piele şi de posibilitatea de a da vina pe altcineva, atunci când lucrurile funcţionează prost. Am aflat că primul-ministru nu are alte calităţi decât cele pe care le-a deprins la şedinţele UTC: minte cum respiră şi are grijă să fie primul la poză, cum l-a caracterizat, pe bună dreptate, cineva cu multă experienţă la oameni. Şi-am mai aflat că tehnocrata de la Harvard este, de fapt, bine înşurubată în ierarhia de partid de la Bucureşti, dovadă fiind desele priviri încărcate de subînţelesuri pe care i le-a aruncat şefului ei din guvern, pe tot parcursul discuţiei de la Cotroceni.
Băsescu este istorie în doar câteva luni. Va reuşi sau nu să rămână pe prima scenă politică a ţării, este un pariu personal al domniei sale. Nu înţeleg de ce oamenii normali s-ar interesa prea mult de chestiunea asta. Se vor ocupa de eventuale sancţiuni duşmanii săi, şi există destui de-ăştia. Pe mine mă interesează cine naiba ajunge preşedintele ţării. Fiindcă timpul e scurt şi în lumina înregistrărilor de la Cotroceni, mi-e teamă să nu ajungem să-l regretăm până şi pe Ion Iliescu.
CLAUDIU ȘERBAN,
director editorial, Capital