Impozitarea bacşişului naşte monştri. Şi, totuşi, nu prezenţa monştrilor sub formă de caiete cu foi numerotate în care să notezi banii din buzunar şi preţul shaormei mâncate la prânz e cel mai rău lucru. Mai rea este lipsa de utilitate a acestei noi iniţiative guvernamentale. Totul în numele unor principii, fireşte. Pentru mai buna funcţionare a societăţii şi a eradicării corupţiei în rândul personalului din servicii, ne-am apucat să impozităm bacșișurile şi să le dăm bon fiscal. Cheltuieli în plus, muncă în plus pentru o mulţime de oameni, prilej de „găsit cu ciungă-n păr“ de către inspectorii ANAF şi ocazia unor noi erori omeneşti inevitabile. Cam asta reprezintă, parţial, campania împotriva evaziunii fiscale. Toată lumea ştie că marea evaziune reprezintă aproximativ 75%-80% din banii furaţi. Domeniul cel mai important în care se fac simţite grupările infracţionale este cel al returnărilor ilegale de TVA. Şi, totuşi, guvernanţii fac paradă cu desantul inspectorilor fiscali prin restaurante sau pe litoral. Mă simt ca într-un film mut de genul celor pe care în copilărie le numeam „comedii cu proşti“. Mut, pentru că nimeni nu vine să exprime un punct de vedere coerent din partea celor care execută aceste controale. Vorbesc doar cei din guvern, care par a avea o singură miză: să se exprime pe înţelesul săracilor frustraţi, care se presupune că vor aprecia necazurile proprietarilor de localuri, mai ales dacă sunt de lux („de fiţe“, cum se spune), şi că vor pune ştampila unde trebuie anul viitor. Iar inspectorii care fac controale sunt lăsaţi să lucreze în linişte, să nu-i deranjeze presa din misiunea lor de salvare a economiei româneşti. În ciuda faptului că ei, inspectorii ANAF, sunt cei mai în măsură să explice unde se face evaziune şi cu ce metode. Ei ştiu perfect unde trebuie căutate fisurile sistemului şi cum ar putea fi ele remediate.
Ce credeţi, în Germania, în Elveţia, în Suedia, taximetriştii şi chelnerii au registru de bani personali? În cluburile din München, Ibiza sau Mykonos se bat toate băuturile pe casa de marcat? Taxiurile din Zürich, Paris sau Londra dau bon fiscal pentru bacşişuri? Bineînţeles că nu se întâmplă asta. Dar noi, românii, avem un apetit deosebit pentru soluţii originale care funcţionează prost spre deloc. Era simplu să fie fixată o regulă de procedură, astfel încât o diferenţă de casă sub un anumit procent din rulajul zilnic să fie trecută cu vederea. Aşa nu mai era nevoie de stupidul registru de bani personali ai angajaţilor. La fel de simplu se putea negocia cu asociaţiile profesionale şi cu patronii de restaurante pentru a determina o cotă rezonabilă a bacşişului tot ca procent din încasări. Aşa putea fi rezolvată şi problema impozitării veniturilor suplimentare realizate de chelneri, barmani sau taximetrişti. În management există regula lui „good enough“. Dacă o problemă se poate rezolva îndeajuns de bine încât să meargă treaba, toată lumea e mulţumită. În România, avem o altă regulă. A perfecţiunii nefuncţionale. Este mediul perfect pentru bugetari prost plătiţi, dar milionari în euro care privesc de sus la toţi cei care duc pe umeri economia.