Unele țări sunt bogate, altele sunt sărace. Bogăția sau sărăcia nu este un joc cu suma nulă, adică nu există o lege a compensației. Țările bogate au avut viziune și au reușit să înființeze instituții puternice care să gândească strategii pe termen lung și să asigure implementarea lor. Educația și sănătatea au stat la baza acestor sisteme, ceea ce le-a permis construcția unei societăți sănătoase, în ansamblul ei și la nivel individual.
Dar în ce se traduce bogăția unei țări? În bogăția fiecăruia, în starea de bine și în confortul de fiecare zi, în accesul la educație, la servicii medicale, tratamente și medicamente de ultima generație, la artă și cultură, precum și un stat delicat cu cetățenii lui. De aceea, OCDE a introdus conceptul de bunăstare (wellbeing), pentru a descrie standardul de viață și calitatea vieții. Simplul venit pe cap de locuitor, exprimat ca medie, mediană sau extreme nu mai era suficient pentru a descrie calitatea vieții. Altfel spus, este greu să spunem că o persoană duce o viață confortabilă dacă nu are acces la teatru, bibliotecă, școală, spital, infrastructură, instituții publice de calitate, deși deține mulți bani, este o persoană bogată după standardele clasice de bogăție. Pandemia a fost cel mai bun exemplu pentru conceputul de bunăstare versus bogăție, respectiv pentru nevoia unui acces general la servicii publice de calitate. Înainte de pandemie, bogații țărilor mai puțin bogate se simțeau în siguranță, pentru că știau că în orice moment pot închiria un avion privat și pot zbura într-o altă țară cu servicii medicale de calitate; sau își pot trimite copiii la școală în străinătate. Dar pandemia a anulat accesul la spitale private, țările și-au închis granițele făcând imposibile zborurile chiar și cele private, iar școlile au trecut la varianta online. Avantajele bogăției materiale individuale au fost anulate brusc, de un virus.
Cadrul OCDE pentru bunăstare nu a fost niciodată mai relevant decât acum, în contextul pandemiei. Criză financiară din 2008 și perturbările politice subsecvente, nemulțumirea socială și tulburările civile din mai multe țări ale OCDE au amplificat și mai mult nevoia de politici noi. Față de anul 2010, anul critic al crizei economice, unele componente ale bunăstării măsurate de OCDE s-au îmbunătățit: venitul disponibil a crescut, există mai multe locuri de muncă, speranța de viață a crescut, oamenii locuiesc în gospodării mai puțin aglomerate; rată omuciderilor a scăzut și, în general, oamenii raportează că se simt mai în siguranță.
Cum stă România în acest joc?
România nu este membră OCDE, ceea ce face ca multe date să nu fie disponibile sau să necesite eforturi suplimentare pentru strângere și prelucrare. Cu toate acestea, putem spune că România se înscrie în tendința generală, cu câteva diferențe: ritmul de creștere a venitului disponibil a fost, în general, superior mediei OCDE, dar această realitate a venit la pachet cu un model economic deficitar și slab pe termen lung, bazat pe creșterea consumului printr-o combinație letală de reduceri de venituri publice prin reduceri de taxe și impozite și creșteri de cheltuieli publice. Acest model a generat inflație și depreciere, România fiind țara cu cea mai mare inflație din Uniunea Europeană. Chiar și în ultimii ani, când țările vestice se luptau cu inflație negativă, creșterea prețurilor se situa la 2-3% pe an. Ieșirea din acest model periculos pe termen lung de conducere a politicii fiscal-bugetare este imposibilă a se face rapid, iar trecerea la un model economic mai sănătos se va realiza în timp, presupunând că există voință politică. Între timp, impulsul inflaționist și presiunea de depreciere a cursului de schimb vor exista. Trebuie să înțelegem că eliminarea bruscă a acestor dezechilibre ar dovedi o imprudență și mai mare în conducerea politicilor economice, deoarece ar duce la erodarea competitivității economiei românești, care se va traduce în și mai puține exporturi, și o mai mare presiune pe cursul valutar și pe inflație.
Ce lipsește României este un nou proiect de țară, care să canalizeze resursele naționale către un obiectiv agreat, semnificativ, dezirabil și posibil. Singurul proiect al ultimilor 30 de ani a fost aderarea la Uniunea Europeană. Odată aflați în interiorul UE, ambițiile noastre economice și politice au dispărut. Un nou proiect ar putea fi legat de aderarea la moneda euro. Noul Pact Verde și strategia de digitalizare lansate de Comisia Von Der Layen deschid noi perspective de dezvoltare a tehnologiilor “verzi”, în care România își poate propune să devină lider regional sau chiar European. Este un foarte bun prilej pentru noi să ne transformăm din “urmăritori” în ceea ce privește industriile dezvoltate, în lideri. Noile tehnologii verzi și inteligența artificială sunt în faza de incubator în toate țările, astfel încât România poate miza pe avantajele competitive și, cu un cadru economic și legislativ propice, să preia conducerea în aceste domenii.
Politicile economice naționale vor fi hotărâtoare în următorii 2-5 ani, pentru că accesul la educație și servicii medicale al populației, în special al grupurilor vulnerabile, să crească în mod real, iar indicele privind bunăstarea și dezvoltarea umană să indice o traiectorie ascendentă evidență și ireversibilă. Resursele umane și financiare interne trebuie combinate cu resursele financiare de la Uniunea Europeană, asigurând astfel trecerea României, pe termen lung, în eșalonul țărilor bogate. Astfel încât, în 5-10 ani, sutele de mii de copii care se culcă flămânzi, sutele de mii de gospodării fără apă curentă, sutele de localități fără dispensar, teatru, librărie și bibliotecă și milioanele de români în pribegie să rămână o amintire.
Articolul este realizat de Anca Dragu, fost Ministru de finanțe, actualmente Președintele Senatului Romaniei.
