Potrivit art. 30 din Legea nr. 27/1994, modificata prin OUG 15/1999, contribuabilii care beneficiaza de serviciul de reclama si publicitate sub diverse forme au obligatia sa incheie contracte in acest sens si datoreaza bugetelor locale o taxa de reclama si publicitate care poate fi cuprinsa intre 1 si 3% din valoarea contractului, exclusiv TVA.
In ceea ce priveste redactarea articolului citat, nu putem sa nu ne referim la agramatismul juridic al legiuitorului, manifestat prin aceea ca impune celor care beneficiaza de reclama si publicitate sa incheie contracte in acest sens. Legiuitorul a dorit, probabil, sa impuna ad validitatem, forma scrisa a contractului de publicitate, insa, ca in atatea alte cazuri, nu a reusit nici de aceasta data. Astfel, se stie ca, dintr-un anumit punct de vedere, contractele sunt scrise si verbale. In materie comerciala, potrivit art. 46 Cod comercial, contractul poate fi probat prin orice mijloc de proba, inclusiv martori, deci existenta unui contract in forma verbala poate fi dovedita.
In aceasta ordine de idei, ce rost mai are interventia legiuitorului in sensul de a impune beneficiarilor serviciilor de reclama si publicitate obligatia de a incheia contracte? Beneficiul serviciului de reclama si publicitate este, volens-nolens, un efect al existentei intre parti a unui contract, chiar incheiat in forma verbala, contract nascut din simplul acord de vointa intre cele doua parti.
Cu singura exceptie a cazului in care cineva presteaza servicii de reclama fara stiinta beneficiarului, contractul este singurul suport juridic al drepturilor si obligatiilor partilor, astfel incat obligatia impusa (de a incheia un contract) este lipsita de continut.
TVA nu se aplica la taxa de publicitate
In alta ordine de idei, pentru lamurirea modului in care se aplica TVA, se impun urmatoarele precizari. 1) Potrivit art. 13 pct. b din OUG nr. 17/2000 privind TVA, baza de calcul a TVA este reprezentata de tarifele negociate pentru prestari servicii. Intrebarea care se naste este aceea daca in aceasta baza este cuprinsa si taxa de publicitate. Raspunsul este negativ. Concluzia se desprinde din aceea ca, daca am considera corecta solutia ca TVA se aplica la baza de impozitare formata din tarifele negociate plus taxa de publicitate, ar insemna practic sa acceptam o asa-numita taxa la taxa. In al doilea rand, ca regula generala, baza de aplicare a TVA este constituita din toate sumele primite de prestator in contrapartida pentru serviciile efectuate. Se observa deci ca taxa de publicitate nu reprezinta o plata in contrapartida pentru serviciile efectuate, ci este doar o suma datorata de beneficiar bugetului local si pe care prestatorul este obligat sa o verse catre acest buget. Asadar, includerea taxei de publicitate in baza de aplicare a TVA nu se justifica.
2) Inca o problema cu care se confrunta prestatorii si beneficiarii de publicitate este aceea a notiunii de servicii de publicitate, deci implicit a activitatilor asupra carora se aplica taxa prevazuta de art. 30 al Legii nr. 27/1994.
Inca de la bun inceput trebuie precizat ca aceasta lege nu defineste notiunea de servicii de reclama si publicitate in sensul aplicarii taxei de publicitate. De aceea, suntem nevoiti sa apelam la dispozitiile Legii publicitatii, nr. 148/2000. Potrivit art. 4 lit. a din aceasta lege, publicitatea este orice forma de prezentare a unei activitati comerciale, artizanale, industriale sau liber-profesioniste avand ca scop promovarea vanzarii de bunuri si servicii. Lasand la o parte alt agramatism juridic (notiunea de vanzare de servicii nu exista in sistemul romanesc de drept), vom putea totusi, pe baza definitiei publicitatii, prevazuta de art. 4 din Legea nr. 148/2000, sa definim totodata contractul de publicitate. Contractul de publicitate este acel contract prin care prestatorul se obliga sa realizeze servicii de prezentare a unei activitati comerciale, industriale, artizanale sau liber-profesioniste, avand ca scop promovarea vanzarilor de bunuri sau a prestarilor de servicii de catre beneficiar.
Din aceasta definitie vom putea extrage cateva caracteristici esentiale ale acestui contract. In primul rand, se observa ca principala obligatie a prestatorului este aceea de a realiza o prezentare a activitatii beneficiarului. Inexistenta acestei obligatii determina, in cele din urma, schimbarea calificarii juridice a contractului. In al doilea rand, se observa ca scopul (cauza) pentru care beneficiarul contracteaza este promovarea activitatii acestuia. In mod intemeiat, se poate considera ca existenta unui alt scop (declarat sau nedeclarat in mod expres) conduce iarasi la schimbarea calificarii juridice a contractului, cu singura exceptie a cazului in care scopul declarat al contractului este in contradictie cu scopul vadit al acestuia (si anume, promovarea activitatii beneficiarului). Fiind o chestiune de fapt, aceasta contradictie dintre cele doua scopuri este la aprecierea instantelor, in caz de litigiu.
De aceea, in mod absolut justificat, activitatea de productie de materiale publicitare nu face parte din continutul contractului de publicitate si deci pentru acest gen de activitati nu se datoreaza taxa locala de publicitate.
Ministerul Finantelor are o logica aparte
Concluzia se desprinde din aceea ca producerea de materiale publicitare este o activitate de productie, si nu o prestare de servicii. De asemenea, contractul prin care o societate se obliga sa produca astfel de materiale nu creeaza in sarcina producatorului obligatia de prezentare a unei activitati a beneficiarului, ci doar obligatia principala de a realiza si livra la termen beneficiarului aceste materiale.
Nici scopul (cauza) obligatiei beneficiarului nu corespunde in acest caz cu cauza obligatiei beneficiarului in cazul contractului de publicitate. Astfel, in timp ce in cazul contractului de productie, cauza pentru care beneficiarul se obliga sa plateasca o suma de bani este reprezentarea mentala a faptului ca producatorul ii va livra acele bunuri, in cazul contractului de publicitate, dupa cum am vazut, cauza pentru care beneficiarul se obliga sa plateasca o suma de bani este reprezentarea mentala a faptului ca propria sa activitate va fi prezentata de catre prestator.
Asadar, in opinia noastra (opinie pe care unii reprezentanti ai Ministerului Finantelor Publice nu o impartasesc), concluzia ce se impune cu necesitate este aceea ca pentru productia de materiale publicitare nu se datoreaza taxa locala de publicitate prevazuta de Legea nr. 27/1994.