Teatrele Capitalei au pus reflectoarele pe bugete

Managerii afirmă că perioada în care nu puteau plăti nici măcar salariile a fost depăşită. Stagiunea teatrală 2007-2008 este pe cale să înceapă în forţă. A trecut ceva vreme de când teatrele se luptau atât cu indiferenţa publicului, cât şi cu o subfinanţare cronică. Culmea, mai toţi cei cu care am vorbit spun că acum... banii nu mai sunt o problemă! „Până în 2000 e drept că a fost o problemă“, îşi aminteşte Geta Andrei, contabilul-şef al Teat

Managerii afirmă că perioada în care nu puteau plăti nici măcar salariile a fost depăşită. Stagiunea teatrală 2007-2008 este pe cale să înceapă în forţă. A trecut ceva vreme de când teatrele se luptau atât cu indiferenţa publicului, cât şi cu o subfinanţare cronică. Culmea, mai toţi cei cu care am vorbit spun că acum… banii nu mai sunt o problemă!

„Până în 2000 e drept că a fost o problemă“, îşi aminteşte Geta Andrei, contabilul-şef al Teatrului Odeon. „Pe atunci mă duceam la Primărie să mă rog să-mi dea bani de salarii. Dar, de atunci nu mai avem astfel de probleme. Peste tot sunt bani, să fim serioşi.“ „Pot să vă dau eu un exemplu“, completează Constantin Frăţilă, directorul economic al aceluiaşi teatru. „În zece ani, singurul lucru care ne-a fost refuzat a fost instalaţia de aer condiţionat, care într-adevăr era foarte scumpă.“

Motivul pentru care – e o premieră, dacă scuzaţi gluma – teatrele afirmă acum că dispun de suficiente fonduri a fost, cum se întâmplă de obicei atunci când vorbim de instituţii publice, de ordin politic şi are şi un nume: Traian Băsescu, cel care, în calitate de primar, a început primele renovări importante ale instituţiilor de spectacole bucureştene. Aflate acum sub autoritatea Consiliului General al Municipiului Bucureşti (cu excepţia Teatrului Naţional „I.L. Caragiale“, subordonat Ministerului Culturii şi Cultelor), teatrele beneficiază de posibilitatea de a-şi construi singure bugetele anuale. Fireşte, nu plouă cu bani în conturile instituţiilor de spectacole, căci bugetele trebuie justificate clar (luând în calcul şi rata inflaţiei, dar şi scumpirile aşteptate ale utilităţilor), dar în orice caz nu se mai poate vorbi de o criză financiară.

Fondurile publice, cheia supravieţuirii

Noua lege a teatrelor a făcut chiar un pas mai departe, impunând directorilor acestor instituţii să îşi alcătuiască nişte planuri strategice, inclusiv cu proiecţii de buget, pe perioade de mai mulţi ani (la Odeon, de pildă, proiecţiile bugetare estimative, cu planul de premiere cu tot, se întind până în 2010).

Teatrele funcţionează, în mare măsură, graţie banilor publici. Proporţia veniturilor proprii (din vânzarea biletelor şi sponsorizări, acestea din urmă în majoritatea situaţiilor absolut neglijabile) raportate la total ajunge la 8,3% în cazul Teatrului Odeon, la circa 15% la Teatrul Nottara şi la 20% la Teatrul Naţional. Pe de altă parte, veniturile din spaţiile închiriate din clădirea TNB nu aduc, spune Nicolae Scarlat, directorul adjunct al instituţiei, mai mult de 6.000-7.000 de euro lunar, căci jumătate se duc înapoi la stat. Pe de altă parte, cheltuielile cele mai semnificative se fac, spun toţi cei cu care am discutat, cu salariile – între 60% şi 70% din total.

În schimb, problema numărul unu o reprezintă investiţiile – fie că vorbim de scenă, instalaţii de sunet şi lumini sau – situaţia cea mai serioasă – cele de consolidare a clădirii. În acest din urmă caz, nici un teatru nu poate susţine de unul singur efortul financiar. Administraţia teatrului Nottara deja evită să mai folosească balconul, din motive de siguranţă. Clădirea ar trebui urgent consolidată, căci sala mare, cu peste 400 de locuri, se află sub un bloc încadrat în clasa I de risc seismic, cu „bulină roşie“. „Este imperios necesară consolidarea, pentru că este un mare risc, pe care ni-l asumăm şi noi, dar şi publicul“, afirmă contabilul-şef al teatrului; însă, cel puţin pentru moment, deşi studiile de fezabilitate au fost făcute deja de câţiva ani, Nottara încă aşteaptă fondurile…

Şi Naţionalul ar trebui să intre într-un amplu program de consolidare, finanţat cu un credit de la Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei, în valoare de circa 27 de milioane de euro. „În această perioadă, nu vom juca decât în Sala Mare, care nu va fi nici ea scutită de schele“, afirmă Scarlat. „Pentru a ne putea primi spectatorii, intenţionăm să construim o sală provizorie, în faţa teatrului, de 500 de locuri, dotată – de bine, de rău – cu tot ce trebuie. Devizul se ridică la cel mult 200.000 de euro. Dar avem încă multe alte probleme, pentru că din clădirea asta trebuie să ieşim cu toţii – cu ateliere, cu birouri, cabine pentru actori şi aşa mai departe.“

Partea proastă e că vânzările de bilete nu pot creşte foarte mult; publicul teatrelor este format în majoritate din tineri şi persoane în vârstă, oameni cu venituri mici. Creşterile din încasări înregistrate în ultimii ani au de fapt la bază mărirea numărului de spectacole şi a frecvenţei reprezentaţiilor, spun oficialii instituţiilor. „80% din spectatorii noştri sunt plătitori. În rest, nu stăm cu locurile neocupate, îi lăsăm pe studenţi să intre, fără bani“, spune Geta Andrei. „Dacă tot suntem subvenţionaţi, măcar tot la public să se întoarcă banii, pentru că publicul e beneficiarul, nu?“

Alt lucru de care se plâng reprezentanţii teatrelor este faptul că, nefiind plătitori de TVA, plătesc în schimb această taxă la tot ceea ce cumpără şi la toate serviciile pe care le contractează. Evident, e o taxă pe care nu şi-o pot deduce: „Şi suntem în cea mai proastă situaţie, afirmă Scarlat. Suntem la capătul lanţului, plătim ca orice persoană fizică.“

De curiozitate, am întrebat dacă este, totuşi, posibil ca un teatru privat să funcţioneze fără pierderi. „Absolut imposibil!“, a reacţionat Nicolae Scarlat. „Odeonul, de exemplu, care e un teatru mărişor, n-ar putea supravieţui aşa – decât, eventual, la un preţ de 100 de euro pe bilet“, spune şi Constantin Frăţilă. Costurile de producţie pentru o singură reprezentaţie, la un teatru de repertoriu, cum sunt cele din Bucureşti, variază între 100.000 şi 200.000 de lei (la Odeon), 70.000 şi 150.000 (Nottara), în timp ce la Naţional bugetul piesei „Burghezul gentilom“ a fost de un milion de lei („dar este un spectacol la care încasările la o reprezentaţie trec de 120 de milioane de lei vechi“, se apără Nicolae Scarlat). n

Bugetele teatrelor bucurestene

În bugetele de venituri, conform proiectului de la începutul anului 2007, subvenţiile publice reprezintă între 80% şi 90%. Sumele sunt exprimate în milioane de lei.

1. Teatrul Naţional I.L. Caragiale 21
2. Teatrul L.S. Bulandra 12
3. Teatrul Ţăndărică 6,4
4. Teatrul Odeon 6,3
5. Teatrul de Comedie 6,2