Teatrele nationale au fost primele institutii care au reactionat la lipsa de bani. Acum doua saptamani, doisprezece actori de la Nationalul din Craiova au plecat din teatru. Motivul a fost salariul de mizerie. Actorii de aici primesc maximum 1,4 milioane de lei pe luna, iar cei mai tineri, ceva peste sapte sute de mii.
A urmat declaratia directorului Nationalului din Bucuresti, Ion Cojar, care a anuntat o posibila inchidere a institutiei pe care o conduce, din cauza crizei financiare. Emil Boroghina a vorbit despre acelasi lucru, in ceea ce priveste teatrul craiovean. In urma acestor reactii, dupa spusele lui Ion Cojar, „Radu Vasile a sunat la Teatrul National din Bucuresti si a promis ca se va da cat de curand o hotarare de guvern care sa rezolve situatia”. In presa s-a vehiculat si zvonul ca primul-ministru ar fi promis teatrului din Craiova 2,2 miliarde lei, dar a fost vorba doar de o fictiune. „La Timisoara, actorii nu si-au mai primit banii de o luna, iar teatrul are nevoie de un miliard ca sa reziste urmatoarele trei luni,” ne-a marturisit Stefan Iordanescu.
In Romania, exista astazi sase teatre nationale, singurele care sunt alimentate de la bugetul de stat. Restul institutiilor teatrale sunt sustinute de catre primariile oraselor in care ele fiinteaza. Actorii au un salariu fix la angajare, indiferent daca in stagiunea respectiva au sau nu vreun rol. Deseori se intampla ca numai o treime dintre ei sa apara pe scena, intr-un an. In aceste conditii, o data ce suma primita de la buget este si ea fixa, toata lumea ar putea fi multumita sa aiba un salariu cat mai mare si sa joace cat mai putin. Legea nr. 154/’98 permite cresterea salariilor cu pana la 100% fata de anul trecut pentru angajatii bugetari si, in principiu, renuntand la o montare, poti reusi sa platesti salariul maxim. Numai ca meseria de actor presupune, mai mult decat altele, performanta si glorie. Daca lumea nu te vede pe scena, te uita. Asa ca directorii de teatru sunt nevoiti sa faca o echilibristica intre marirea salariilor si realizarea unor noi piese. La Teatrul National din Cluj, Dorel Visan a dat o „dispozitie interna”, mai mult sau mai putin legala, dar care pare destul de corecta, prin care actorii isi primesc salariile in functie de un punctaj care le masoara activitatea. Pentru a reusi chiar si asa sa plateasca salariile, au fost pastrati doar 26 de actori, desi schema prevede 40 de posturi.
Un spectacol costa in
medie 60 milioane lei
Acelasi lucru si la teatrul din Targu-Mures, unde sunt 34 de actori angajati, cu toate ca ar fi putut fi 41. Aici salariile au crescut cu 72%, astfel ca un actor ia in mana intre 1,3 si 2,6 milioane lei intr-o luna. La Craiova, salariile nu s-au marit deloc dar, dupa cum ne-a declarat Emil Boroghina, majorarea lor constituie „prima urgenta” a teatrului. Cel mai bine sunt platiti actorii Teatrului National din Bucuresti, unde salariul mediu este de 2,5 milioane. Dar, avand in vedere reprezentativitatea Nationalului bucurestean, diferenta nu este semnificativa. In plus, toti cei 97 de actori ai teatrului vor fi „ocupati” in cele 19 premiere ce vor avea loc anul acesta.
Opinia aproape generala printre directorii de teatre este ca ar fi mult mai bine ca actorii sa fie platiti pe baza unui contract incheiat individual, in functie de spectacolul in care joaca. Numai ca legea nu permite deocamdata acest lucru.
O a doua problema „interna” a teatrelor nationale este aceea a platilor pentru intretinerea cladirii in care functioneaza si care au in mai toate cazurile proportii monumentale. De asemenea, o mare parte din bani sunt cheltuiti pe materiale, decoruri, costume sau sunt investiti in instalatii scenice. In medie, costul unei montari de spectacol este cam 60 de milioane de lei, dar aproape fiecare teatru are si premiere, unde este nevoie de cateva sute de milioane. La Teatrul National din Bucuresti, unde scena este foarte mare, numai panza folosita pentru decor poate masura mii de metri patrati.
Astazi, lumea este interesata, pare-se, mai mult de renumele regizorului, decat de cel al actorilor sau de piesa, astfel ca un teatru plateste mai multe zeci de milioane pentru a invita un regizor cu faima. Acestor bani li se adauga onorariile actorilor colaboratori, astfel incat, cheltuielile cu personalul ajung sa fie totusi de cateva ori mai mari decat cele pentru materialele si investitii.
Unul dintre argumentele foarte puternice pe care se sprijina directorii teatrelor nationale in cerintele lor de la buget este acela al prestigiului international de care se bucura teatrul romanesc. Acest prestigiu este insa format intr-o buna masura si prin incapatanarea de a face neaparat „arta”, ignorandu-se pur si simplu determinarile economice. Premiile internationale si laudele criticilor nu inseamna neaparat si succes de casa sau atragerea de sponsori. Mai mult, chiar daca o piesa se joaca cu casa inchisa, din vanzarea de bilete oricum nu se obtine prea mult, pretul acestora fiind foarte mic comparativ cu costurile productiei. La Teatrul National din Iasi, veniturile din vanzarea de bilete sunt de trei sute de milioane, la o subventie de patru miliarde, proportia ramanand cam aceeasi peste tot. La fel ca in cinematografie, in montarea unui spectacol ar trebui luate in considerare si posibilitatea de a-l vinde bine, nu numai problema „creatiei”.
Din aceasta perspectiva, pare evident ca subventiile acordate, care anul acesta sunt cu mult reduse fata de cele din 1998, nu ajung si, dupa parerea tanarului director al Nationalului din Targu-Mures, Nicolae Mihoc, „probabil ca anul viitor ele nu vor creste, avand in vedere ca este un an electoral si bugetul va fi ocupat cu alte cerinte. De asemenea, firmele vor da si ele mult mai greu bani pentru cultura, din acelasi motiv”.
Cu toate ca sumele de la buget au fost anuntate din primavara, totusi abia acum a izbucnit protestul teatrelor. Aceasta intarziere se datoreaza in parte asteptarilor ca la rectificarea bugetara sa mai pice ceva. O alta cauza invocata de toti este cresterea neprevazuta a cheltuielilor de intretinere pentru cladiri si a costurilor pentru materiale.
Multi acuza Ministerul Culturii de promisiuni desarte si de o proasta gestionare a banilor publici. In fond, lucrurile pot sta foarte bine asa, din moment ce directorul general de la Departamentul de Artele Spectacolului, dl Vladimir Popescu-Deveselu, nu a fost in stare sa ne ofere nici cea mai vaga informatie cu privire la situatia bugetelor a trei teatre (Mundi, Excelsior si Masca), care au trecut anul acesta la primarie, motivand nepriceperea sa in „treburi financiare”. La fel, directorul resurselor financiare, dna Georgeta Butnariu, desi a participat la sedinta de Guvern in care s-a discutat si problema teatrelor, n-a putut sa spuna nimic din ceea ce s-a intamplat acolo. Nu trebuie uitat ca si propunerea unei anchete, de catre senatorul PD, Corneliu Bucur, asupra Ministerului Culturii era determinata, cel putin la nivelul motivelor explicite, de imposibilitatea Comisiei pentru Cultura a Parlamentului de a obtine informatii si date privind modul in care au fost gestionati banii primiti de-a lungul timpului.
Criza financiara a teatrelor nationale nu este deloc noua. Acum insa este mai acuta ca niciodata.
Unii directori
vor la primarie
Unii directori de teatre au oferit si posibile solutii pentru iesirea din aceasta situatie, au cautat solutii care sa nu aiba doar un caracter circumstantial. Nicolae Mihoc crede, de pilda, ca Teatru National din Targu-Mures ar putea trece in subordinea primariei orasului, care i-ar putea asigura un buget mai consistent. S-ar crea, de asemenea, posibilitatea unei implicari mai mari a comunitatii in proiectele teatrului si, reciproc, a adaptarii acestor proiecte nevoilor comunitare. Aceasta idee nu este insa acceptata de nici un alt director, desi cu totii cred ca o parte din cheltuielile teatrului ar putea fi preluate de catre primarii si se plang de faptul ca ministerul este singurul ordonator de credite pentru institutiile teatrale nationale.r
O noua investitie: un fond special pentru teatrur
O alta solutie despre care s-a discutat anul trecut a fost aceea a subventionarii nu a teatrelor, ci a proiectelor, eliminandu-se astfel productiile al caror buget e umflat artificial. In opinia lui Ion Cojar, acest lucru e complet gresit: „S-ar produce mari erori. Cine poate garanta ca spectacolul cutare va fi mai bun decat altul? Cine ar decide cui se dau banii? La ce ar folosi ca cineva sa-mi puna la indoiala competentele? Ar fi o prostie sa se ia decizia din mana celor ce lucreaza si cunosc cu adevarat fenomenul teatral, si sa ajunga la niste functionari, oameni care au alt tip de competente. „Totusi, alti directori nu resping ideea favorizarii unor teatre care au avut succese importante, in ultimii ani. r
Din cauza situatiei economice si a ordonantei de urgenta din septembrie care modifica legea sponsorizarii, institutiile de cultura se pot astepta ca, in continuare, sa primeasca din ce in ce mai putini bani de la firme. In medie, pana acum, teatrele au atras o suma egala cam cu un sfert din banii pe care i-au primit de la stat, ceea ce inseamna destul de putin, comparativ, de exemplu, cu nationalul britanic, subventionat in proportie de doar 40%. Teatrul National din Bucuresti a reusit totusi sa porneasca un program de spectacole cu actori debutanti, cuprizand zece proiecte, finantat cu doua miliarde lei de firma Gelsor si sa mai obtina alte doua miliarde din diferite surse. r
Dar sponsorizarea nu poate reprezenta deocamdata mai mult decat o solutie partiala pentru supravietuirea teatrelor. „Trebuie sa recunosc ca, in momentul de fata, nu vad alta rezolvare decat prin alocarea de la buget a sumelor necesare teatrelor”, arata si Emil Boroghina. r
S-a format deja un obicei, la noi, ca atunci cand apare o situatie fara iesire sa se infiinteze un fond special. Asa s-a intamplat si acum. Deputata ApR, Daniela Popa, a propus un astfel de fond de ajutorare a teatrului romanesc, propunere care s-a transformat deja in initiativa legislativa, semnata, pana saptamana trecuta, de 60 de deputati. Salariatii cu un venit brut de 1-2 milioane lei ar plati lunar 10.000 de lei, cei cu salarii pana la 5 milioane, 50.000 lei, iar cei cu un venit intre 5 si 10 milioane, 100.000 de lei. Toate actiunile si lucrarile finantate din fondul special ar fi stabilite de Ministerul Culturii, care ar controla si colectarea banilor. Nici macar celor ce le-ar folosi in mod direct ideea dnei Popa nu sunt de acord cu ea. „Ar arunca teatrul intr-o ura generala”, recunoaste Ion Cojar. r
Foarte probabil, fiindca un protest de lunga durata al teatrelor ar crea o imagine foarte proasta si fiindca nu este vorba de o suma de mai mult de patru miliarde, lucrurile vor evolua spre o noua carpeala de buget, care va amorti pana la primavara aceasta criza. Si va veni si anul viitor… r
r
„Nu cred ca mai e necesara o lege a teatrelor”, r
afirma Marian Popescu, director al editurii Unitextr
r
Capital: O hotarare de guvern poate sa rezolve criza financiara a teatrelor nationale, fie si in aceasta stagiune? Ce ar trebui sa reglementeze o lege a teatrelor?r
Marian Popescu: O hotarare de guvern privind teatrele nationale ar prelungi agonia. Nu ar face decat sa se inscrie in seria altora care au fost luate sub presiune. Slaba preocupare pentru o strategie privind situatia economico-financiara a institutiilor de spectacol, in conditiile din acesti ani (din 1992 pana astazi), lipsa unei viziuni in legatura cu profilul artistic, in relatie cu publicul platitor si cercurile oamenilor de afaceri, timidele incercari de lobby, relatia defectuoasa, cancerizata de conjunctia cu algoritmul politic judetean sau municipal, explica multe, dar nu ofera solutii. Managementul slab calificat pentru conditiile unui context economic in tranzitie, ca si conceptul rigid, neschimbat, de „teatru de repertoriu”, care se bazeaza in continuare pe lipsa de mobilitate a personalului artistic, dar si asteptarea unui nou Cod al muncii (in finalizare la ministerul de resort), determina incapacitatea de actiune. Credeam, prin anii 1991-1992, ca ar fi necesara o lege a teatrelor. Astazi nu mai cred acest lucru. De multe ori, modelul mental de constructie social-legislativa, la noi, e in sensul ca noua trebuie sa ni se spuna ce avem voie sa facem. Legislatia, atat cata este in zona spectacolului, nu face decat sa intareasca acest lucru. Teatrul romanesc isi apara cu tenacitate caduca orgoliul de „arta”, in conditiile in care presiunea economicului il va indrepta firesc spre conditia de „producator”. Desigur, nu e o situatie fericita. Unii admira vechiul model opulent al teatrului sovietic, prezervat la o scara mai redusa, si la noi, imediat dupa 1989. Vremea e insa a unei miscari rapide spre realizarea „artei” prin conditionarile economicului. Exista oameni pregatiti pentru asa ceva?r
Capital: Cum credeti ca ar trebui sa arate un sistem de subventii bugetare pentru teatrele nationale? Ce ar trebui sa faca teatrele pentru a se descurca?r
Marian Popescu: Nu cred ca pentru teatrele nationale trebuie conceput un sistem de subventii bugetare aparte. Ministerul Culturii a oferit atat cat a putut, in conditiile stiute. Se pune problema atragerii unor surse extrabugetare, dupa redimensionarea profilului artistic si economic al institutiei. Un National e o mica uzina, ca personal artistic, tehnic, administrativ. Sunt toti folositi cum trebuie? Acum, cand o anume lipsa de disciplina a actului teatral e in continuare in suferinta? Cand insasi coeziunea in jurul unei idei e mereu in suferinta, la noi? Orgoliul creatorilor e in continuare prizonierul unei intarzieri in a accepta evidenta. Obisnuiti cu protectia culta sau oculta a statului, in locul unei abordari realiste a propriei situatii, creatorii romani de teatru spera intr-o imbunatatire a ei. De multe ori, cer numai decizii protectioniste. Dar, evident, mingea e in terenul administratiei; ea insa trebuie jucata in terenul creatiei.r