Data viitoare când ajungeți în preajma unei clădiri de birouri, bloc de locuințe sau complex comercial din Germania, gândiți-vă că poate fi vorba de una dintre cele 81 de proprietăți, cu o suprafață totală de jumătate de milion de metri pătrați, pe care omul de afaceri Dinu Patriciu le deține în această țară.
În total, firma sa DPGP are în protofoliu active imobiliare de circa un miliard de euro în cinci state europene, după ce a vândut șapte clădiri de birouri, cu o suprafață totală de 75.000 de metri pătrați, pe care le deținea în Suedia, în orașul Karlstad.
Omiul de afaceri a investit aproape pe tăcute peste hotare într-o bancă și un complex imobiliar cu o valoare totală de 180 de milioane de dolari în Georgia, într-un producător olandez de turbine eoliene și unul britanic de celule fotovoltaice, dar și în compania aeriană londoneză Avolus.
La fel de discret acționează și fami­lia Rapotan, din Galați, proprietara lanțului de maga­zine Arabesque. În afara unităților care funcționează sub acest brand în Chișinău (din 2005), Sofia și Belgrad (din 2007), compania gălățeană deține un lanț de 17 magazine de materiale de construcții în marile orașe din Ucraina, unde operează sub numele „Budmax“.
Goana după zăcăminte
Lista firmelor pe care România nu le-a mai putut curpinde poate continua cu mai cunoscutul caz al Grup Servicii Petroliere SA (GSP). În toamna lui 2009, firma a câștigat un contract în valoare de 269 de milioane de dolari, pentru construcția unui gazoduct submarin de 150 de kilometri în sudul Rusiei. Cu un an înainte, GSP construise și instalase, tot în Marea Neagră, de această dată pentru TPAO (compania turcă de petrol și gaze), o platformă de extracție a gazelor naturale și o conductă submarină, contract estimat la 100 de milioane de dolari.
În acest an, două dintre platformele petroliere ale GSP au fost deplasate în Mexic, unde vor fora în apele teritoriale pentru compania locală Pemex.
Și Prospecțiuni SA a lui Ovidiu Tender lucrează, de câțiva ani, în state din Africa ori Asia, unde caută de la petrol până la aur. „Principala condiție pentru a putea lucra pe plan extern este să îți dorești asta. În rest, dacă faci lucrurile bine în domeniul tău în România, sunt foarte mari șanse să le faci la fel și în străinătate“, spune omul de afaceri, subliniind totuși că este necesară o documentare prealabilă asupra pieței pe care o companie dorește să pătrundă. El afirmă că, dacă ar fi știut cum merg lucrurile dincolo de granițe, și-ar fi extins mai devreme afacerile în afara României.
Într-un domeniu relativ identic activează și celebrul și, în același timp, controversatul Frank Timiș. Acesta des­fășoară, prin diverse companii, ope­ra­țiuni de exploatare și explorare a minereurilor și hidrocarburilor în Africa și centrul Asiei, iar în ultimul timp firmele sale par să o ducă foarte bine – în vara lui 2010, el a vândut 25% dintr-un zăcământ de fier din Sierra Leone, pentru 1,5 miliarde de dolari, chinezilor de la Shandong Steel.
De la telecom la autostrăzi
De fapt, aproape că nu este sector în care antreprenorii locali să nu fi încercat marea cu degetul peste hotare. Florea Diaconu, de la Delta ACM, construiește, pentru 67 de milioane de dolari, o autostradă de 20 de kilometri în Kurdistanul irakian și este în tratative cu guvernul din Gabon pentru a livra locuințe sociale prefabricate. Carpatair, firma de aviație cu sediul în Timișoara, operează zboruri în șapte țări, inclusiv curse care nu au legătură cu România.
Tot pe plan extern (în Europa și nordul Africii) activează și firma autohtonă Jetran Air, unde Ovidiu Tender a achiziționat, în aprilie 2008, 51% din acțiuni pentru 45 de milioane de dolari. Cele opt avioane ale companiei efectuează zboruri charter pentru diverși clienți, inclusiv numeroase linii aeriene. Asta în timp ce RCS&RDS oferă servicii de telecomunicații clienților din șapte țări în afara României (Serbia, Slovacia, Ungaria, Cehia, Croația, Italia și Spania).
„Internaționalizarea companiilor românești este un lucru dezirabil. Firmele care aleg să opereze și în străinătate își scad nivelul de vulnerabilitate care apare din cauza prezenței pe o singură piață și își cresc veniturile“, explică Dragoș Pîslaru, de la GEA Strategy & Consulting. În plus, arată el, procesul este profitabil și pentru stat la nivel fiscal. „Se tot spune că astfel de investiții reprezintă capital local care pleacă peste hotare, în loc să fie pus la muncă în România. Este un lucru fals – în primul rând, nu decid să se extindă pe plan internațional decât acele companii care au ajuns la saturație pe piața locală sau care au identificat nișe și oportunități pe care aici nu le au“, spune Pîslaru.
Nu toate firmele care s-au decis să treacă granița au avut însă noroc. Dacă în 2007 avea 35 de magazine în Italia, 25 în Franța și cinci în Ungaria, azi producătorul clujean de lenjerie Jolidon a renunțat la toate unitățile din străinătate și își restructurează rețeaua internă.
Victimele crizei
O soartă similară a avut și retailerul de încălțăminte și marochinărie Leonardo. Înainte de criză, acesta opera 40 de magazine în străinătate (în Ungaria, Bulgaria și Moldova). După ce și-a declarat insolvența la finalul lui 2009, cu datorii de 100 de milioane de euro, compania a renunțat la piețele externe, concentrându-se pe salvarea businessului din România.
Firmelor autohtone care au fost silite să abandoneze redutele cucerite dincolo de granițe li se adaugă cele care și-au blocat sau amânat planurile de expansiune. După ce a deschis un magazin de mobilier de birou la Belgrad, în 2005, și un hipermarket de mobilă și decorațiuni la Sofia, în care a investit 10 milioane de euro, în 2007, patronul Mobexpert spune că este preocupat, deocamdată, de stabilizarea afacerilor din țară.
„Planurile de acum câțiva ani erau legate de existența unei piețe interne puternice, care să susțină și investițiile externe, având în vedere că, cel puțin la început, acestea nu sunt profitabile. Acum, cu problemele din România, extinderea peste hotare nu mai este o prioritate“, declară Dan Șucu. El arată că sunt prea puține firme, fie ele românești sau străine, care se mai gândesc astăzi la expansiunea transfrontalieră.
Asta nu înseamnă că, atunci când economia globală va intra într-o zodie mai bună, procesul nu trebuie să continue. Nu din cine știe ce orgolii sau sentimente patriotice, ci pentru că este o necesitate. „O companie mare va ajunge, invariabil, să nu mai fie satisfăcută de piața internă, fie că vrea să vândă mai mult, fie că vrea să-și diversifice activitatea. Din păcate, dacă în multe state autoritățile sprijină extinderea în străinătate, la noi nu există o politică publică de încurajare a investițiilor externe“, afirmă Dragoș Pîslaru.

15 milioane de dolari a obținut Frank Timiș prin vânzarea a 25% dintr-un zăcământ de fier chinezilor de la Shandong Steel

17 magazine de materiale de construcții aparținând gălățenilor de la Arabesque funcționează în prezent, sub brandul Budmax, în Ucraina

70 de milioane de euro a fost cifra de afaceri raportată pentru 2010 de Carpatair, companie locală de aviație care operează în șapte țări europene

Dacă știi să faci lucrurile bine în domeniul tău în România, atunci sunt foarte mari șansele să te descurci la fel de bine și în străinătate. Ovidiu Tender, patron, Prospecțiuni SA


Prea puține firme, românești ori străine, se mai gândesc azi la expansiune dincolo de frontiere.Dan Șucu, patron, Mobexpert

Sprijin pentru investitori

GERMANIA DEG (Deutsche Investitions und Entwicklungsgesellschaft) sprijină investițiile germane în străinătate încă din 1962. Până în prezent, a luat parte la 1.662 de astfel de proiecte în valoare de 77 de miliarde de euro. DEG a contribuit la expansiunea peste hotare cu 11,4 miliarde de euro.
ITALIA SIMEST este o companie controlată de Guvernul din Roma ce sprijină, prin consultanță, împrumuturi, dar și co-investiții de până la 25% din valoarea totală a proiectului, afacerile italiene care doresc să se extindă dincolo de frontiere. În total, până la finele lui 2010 deținea participațiuni de 1,18 miliarde de euro în astfel de firme.
SPANIA Oamenii de afaceri din Peninsula Iberică sunt sprijiniți în activitatea lor peste hotare de COFIDES (firmă deținută de stat – 61% și de trei mari bănci locale – 39%). COFIDES are o capacitate investițională de peste un miliard de euro, putând participa cu până la 30 de milioane de euro la expansiunea externă a unei afaceri spaniole.