Am ales, nu întâmplător, să abordez teme reprezentând analiza unor cauze care produc efecte economice devastatoare. Nu putem să nu vorbim direct despre educaţie în momentul în care noi suntem bolnavi de agresivitate, mitocănie şi inconştienţă.
Analiza mea pornește de la trei realități. Olanda: o ţară de aproximativ șase ori mai mică decât România, dar cu o populaţie comparabilă, al cărei teritoriu este 40% sub nivelul apelor mării și totuși îşi permite să exporte produse alimentare. Este un loc în care cetăţenii nu se vaită, iar guvernanţii nu fură speranţele. Israel: o ţară care şi-a construit destinul într-un spaţiu în care a trebuit să aducă pământ fertil de la mii de km distanţă… într-un deşert, dar nu „în deşert“. Germania: comparabilă cu România ca suprafaţă, dar cu o populaţie de 86 de milioane de locuitori.
Făcusem o observaţie într-un articol anterior: nemţii trăiesc după reguli, iar noi din excepţii de la reguli. Şi de aici, concluzia: noi, ca popor, trebuie să trecem la un curs intensiv de educaţie, începând de la conducători. Schimbarea permanentă a programelor de învăţământ (fiecare ministru al învăţământului cu propriul program) și indiferenţa factorilor de decizie au condus la rezultate catastrofale.
Nu se mai pune problema prevenirii, se pune problema gestionării unei situaţii de criză. Lipsa de educaţie cronicizată va crea mari probleme politice, sociale, economice, de sănătate, culturale. Terapia prin educaţie trebuie să fie un portdrapel pentru fiecare individ, pentru că altfel avem toate şansele să dispărem ca realitate în următorii 50 de ani. Pierdem cei mai calificaţi oameni, pierdem cei mai dinamici oameni; de fapt, pierdem şansa de a ne salva. Acţiunea înseamnă de multe ori tăcere şi dârzenie. Este momentul în care românii de pretutindeni trebuie să-şi aducă aminte că nu există viitor fără trecut. Educaţia nu presupune numai relația cu școala; implică familia, strada, mass-media şi o varietate de contexte în care ne aflăm noi toţi. De prea multe ori, singurii vinovaţi de lipsa de educaţie sunt consideraţi profesorii.
Complicitatea este însă a întregii societăţi. Distanţa de la cunoştinţe la educaţie este imensă. Putem întâlni oameni educaţi fără titluri academice, dar care sunt punctuali, buni meseriaşi, responsabili și, în același timp, oameni cu un bagaj de cunoștințe impresionant, dar care nu înțeleg că un om care îi respectă pe ceilalți se respectă, de fapt, pe sine. Aş dori ca toţi care citesc acest articol să înţeleagă faptul că fiecare dintre noi trebuie să fie un participant activ la terapia prin educaţie.
PAUL MARINESCU, Prof.univ. dr. Universitatea din București
