În Texas, SUA, măștile de protecție nu mai sunt obligatorii încă din luna martie. Derek Thompson a scris o opinie în legătură cu acest aspect, dar și cu privire la previziunile liberalilor după luarea unei astfel de decizii.
Când guvernatorul a eliminat obligația la nivel statal, liberalii au prezis dezastrul. Dar acesta nu s-a mai materializat. De ce?
La începutul lui martie, Texas a devenit primul stat care a abrogat portul obligatoriu de mască și restricțiile asupra gradului de ocupare pentru toate categoriile de localuri. Conservatorii au aclamat decizia guvernatorului Greg Abbott, în vreme ce liberalii au prezis apocalipsă și moarte, iar președintele Biden a denunțat măsura ca pe o „gândire de Neanderthal”, arată The Atlantic.
Nouă săptămâni mai târziu, rezultatul pare a fi nu tocmai catastrofal. De fapt, un nou studiu realizat de economiști de la Bentley University și San Diego State University a constatat că decretul lui Abbott nu a avut practic nici un efect asupra numărului de cazuri de Covid-19. „Predicțiile susținătorilor și opozanților redeschiderii nu s-au materializat”, au conchis autorii lui.
Cum poate o măsură cu potențialul de a avea consecințe atât de importante – sau, cel puțin, una atât de contestată public – să producă atât de puține efecte?
O interpretare posibilă este aceea că ridicarea obligației n-a avut aproape deloc efecte, pentru că măștile în sine n-au aproape deloc efect. Acest punct de vedere se bucură de o largă popularitate la organele de presă conservatoare precum Fox News și e probabil ca el să se fi aflat la originea deciziei mai agresive a lui Abbott, aceea de a interzice introducerea obligativității măștii în Texas.
Ce explicații există
Dar explicația aceasta are câteva lacune. Sunt dovezi din belșug că, aproape cert, măștile fac totuși ceva, chiar dacă nu sunt perfecte. De pildă, cercetări publicate în Journal of the American Medical Association au arătat că măștile „limitează atât exhalarea, cât și inhalarea virusului infecțios” și că portul universal al măștii „poate reduce contagierea”. O analiză a meta-datelor publicată în Proceedings of the National Academy of Sciences conchide că „locurile și intervalele de timp în care portul măștii e obligatoriu sau larg răspândit au înregistrat o contagiere comunitară substanțial redusă”. Iar mai multe analize publicate în revista Nature arată că măștile chirurgicale ori cele KN95 fără supape reduc emisia de particule cu până la 90%.
O variantă mai subtilă este aceea că decizia lui Abbott n-a contat prea mult din cauză că alți factori – cum ar fi vremea, accelerarea vaccinării și un pic de noroc – au contat la acel moment mai mult. Virusul pare a se răspândi mai puțin eficient în medii calde și umede, ceea ce ar putea explica parțial de ce state precum Texas și Florida au reușit să evite rate ale mortalității pandemice peste medie, în pofida faimoasei aversiuni pentru restricții a guvernatorilor lor. Să mai adăugăm la aceasta și ritmul vaccinărilor din martie, și e posibil ca Abbott să fi avut pur și simplu noroc, ridicând restricțiile fix în momentul în care cazurile urmau să intre oricum pe o traiectorie descendentă, indiferent de circumstanțe.
Însă o altă explicație este aceea că decizia nu a contat fiindcă nimeni nu și-a schimbat comportamentul. Conform mai sus citatului studiu din Texas, decizia lui Abbott nu a avut nici un efect asupra șomajului, a circulației persoanelor în interiorul statului și a numărului de clienți ai magazinelor fizice. Efecte nu a avut nici în comitatele conservatoare, nici în cele liberale, și nici în zonele urbane, nici în cele rurale. Cei pro-mască au purtat în continuare masca. Cei anti-mască au continuat să n-o poarte. Iar mulți lucrători esențiali, care din capul locului oricum nu aveau de ales, au persistat în comportamentul lor de dinaintea deciziei. Guvernatorul ar fi putut la fel de bine s-o comunice pereților.
Și, de fapt, la nivelul întregii țări comportamentul pandemic al populației pare a fi detașat de politicile locale, ceea ce complică orice tentativă de a determina care politici anti-pandemie au funcționat cu adevărat.
Masca de protecție încă este obligatorie în SUA
În noiembrie, de pildă, o echipă de economiști s-a folosit de date din surse private pentru a analiza toate cele 50 de state și a concluzionat că închiderile și deschiderile dispuse la nivel de stat au avut doar „efecte mici asupra cheltuielilor și șomajului”. Colorado și New Mexico au dispus ambele izolarea la domiciliu la sfârșitul lui martie 2020.
Colorado s-a redeschis parțial în mai, cu câteva săptămâni înainte de New Mexico, însă această divergență nu a dus la vreo diferență măsurabilă între redresările economice ale celor două state. „Cheltuielile au evoluat aproape identic în aceste două state”, au scris economiștii. Un alt studiu s-a concentrat pe granița dintre Illinois și Iowa. În primăvară localitățile din Illinois au impus izolarea la domiciliu, în vreme ce localități din Iowa aflate la numai câteva mile depărtare nu au impus o astfel de interdicție. Declinul activității economice a fost aproape același de ambele părți ale graniței.
Și e posibil ca nici decretele guvernului federal să nu-i influențeze pe americani cu nimic mai mult decât regulile locale. Printr-un anunț recent CDC [autoritatea sanitară federală – n.trad.] și-a inversat recomandările pentru indivizii vaccinați într-o manieră atât de dramatică încât unii o consideră echivalentul pandemic al Zilei Victoriei în Europa [în al doilea război mondial – n.trad.]. Însă un sondaj realizat de The Economist și YouGov arată că acea mare cotitură nu a schimbat în mod semnificativ comportamentul populației în privința măștilor. Principalii factori care determină portul măștii sunt ideologia, afilierea politică și situația personală a vaccinării – care la rândul ei e corelată extrem de de mult, chiar dacă imperfect, cu ideologia. Cei mai mulți cetățeni nu așteaptă după CDC să le spună ce să facă.
Nu guvernatorii închid și redeschid economia. Nu CDC le pune sau le ia cetățenilor măștile de pe față. Nu un grup restrâns din cadrul elitelor decide când se poate simți toată lumea suficient de în siguranță pentru a merge la cumpărături, a mânca în interiorul restaurantelor sau a se urca într-un avion. Se pare că oamenii iau aceste decizii în nume propriu, bazându-se pe o combinație oarecare între regulile locale, orientarea politică și toleranța individuală la risc, factori care opun rezistență la schimbările bruște de politici, indiferent ce afirmă elitele sanitare.
Dacă nici măsurile guvernatorilor, nici închiderea statelor și nici recomandările CDC (până acum) nu schimbă comportamentele, atunci de unde provin convingerile noastre despre virus? Cine ne influențează modul de a gândi, simți și acționa ca reacție la situații complexe și pline de consecințe, cum e o pandemie globală?
Populația mai are încredere în Guvern?
Voi da mai întâi răspunsul în ceea ce mă privește: fiind sceptic față de unele abordări oficiale, de la cele ale administrației Trump la cele ale CDC, am devenit propriul meu detectiv privat în privința tuturor lucrurilor legate de Covid-19. (A ajutat și faptul că sunt oricum plătit pentru a face acest lucru.) Monitorizez ce afirmă autoritățile sanitare despre pandemie, dar nu le aștept cu inima la gură concluziile. Cu câteva luni înainte ca CDC să admită că transmisia virusului de pe suprafețe este extrem de rară am publicat un articol în care arătam că transmisia de pe suprafețe e extrem de rară. Cu câteva săptămâni înainte ca CDC să admită că portul obligatoriu al măștii în aer liber nu are nici un rost, am publicat un articol în care arătam că portul obligatoriu al măștii în aer liber nu are nici un rost. Nu mă laud, eu doar… Ei bine, da, mă laud un pic.
Însă munca mea de detectiv privat nu e ceva special. În vremuri în care populația nu are încredere în guvernul ei și când informațiile abundă, oricine poate, la fel ca mine, să devină propriul său detectiv în toate chestiunile legate de pandemie, să-și construiască propria teorie despre ce este acest virus și despre cum se răspândește el și să deducă ce nivel individual de risc i se potrivește.
Mulți dintre cei care practică tele-munca, cocoșați vreme de 16 luni în fața laptop-urilor, au avut ocazia de a se familiariza cu epidemiologia modernă. Pe de altă parte, mulți lucrători esențiali nu au avut nicicând o astfel de opțiune: ei au fost azvârliți în colții pandemiei fără protecția unui ecran de calculator, iar unii dintre ei și-au dezvoltat propriile teorii cu privire la risc și adaptabilitate.
Așadar, poate că misterul din Texas nu este în definitiv nici un fel de mister. E doar cea mai nouă dovadă că anul trecut mulți americani s-au izolat în interiorul unor depozite de informații despre pandemie pe care tot ei și le-au construit – unele mai bune, comparativ cu recomandările oficiale tardive și confuze, altele mai rele.
Punctele lor de vedere, acum stabile, opun într-o oarecare măsură rezistență edictelor oficiale, fapt care poate explica deopotrivă de ce liberalilor care se conformează regulilor le vine atât de greu să lase pandemia să plece, dar și de ce oamenii care minimalizează riscul pandemic sunt reticenți să-și facă un vaccin extrem de eficient. Filele calendarului au fost rupte, dar, în cazul multor oameni, traumele și sentimentele de indignare ale anului 2020 nu prea au dispărut.