Profeții apocalipsei înghit astăzi în sec. Grecia nu a părăsit zona euro, iar moneda unică nu s-a prăbușit – și soarta sa pare sigură și în 2013. Willem Buiter, de la Citigroup, a revizuit probabilitatea „Grexit“-ului de la 90% la 60%. Acum câteva săptămâni, agenția de rating S&P chiar a crescut calificativul Greciei cu 6 trepte, până la B-. Interesant este că adepții variantelor pesimiste nu exageraseră problemele zonei euro, ci mai degrabă subestimaseră voința politică de a opri colapsul acesteia.
Tratatul de la Maastricht a stabilit premisele apariției unei monede unice, însă nu și a unui stat unic. Fiecare stat trebuia să fie responsabil de propriul buget și de propriile politici economice, cu condiția de a se încadra în anumite praguri de deficit. Nu apărea posibilitatea acordării vreunui ajutor financiar, nici direct (prin contribuția statelor membre), nici indirect (prin implicarea Băncii Centrale Europene). Totuși, în timp, rezolvarea dezastrelor fiscale a devenit un efort colectiv.  Dacă ne-am fi aflat în Infernul lui Dante, euro ar fi trecut de la cel de-al optulea cerc (penultimul), în care lingușitorii se afundă în excremente, spre al treilea, în care cei lacomi sunt acoperiți de zoaie. Până la izbăvire, mai e mult.

Ce era de făcut s-a făcut
Este bine că fondurile temporare utilizate pentru salvarea Greciei, Irlandei și Portugaliei au căpătat un statut permanent, sub forma Mecanismului European de Stabilitate (MES). Este bine, apoi, și că zona euro s-a angajat să aibă grijă de primul său fiu rătăcitor, Grecia: banii din pachetele de asistență financiară au reînceput să curgă în economia țării, țintele fiscale au fost relaxate, iar termenii creditelor acordate au fost îmblânziți. La un moment dat (cândva după alegerile din Germania), probabil că vom asista la o ștergere masivă a acestor datorii.
Problemele băncilor din Spania și Italia au dus la împărțirea responsabilităților și a riscurilor între statele membre. La nici șase luni de la promisiunea liderilor din zona euro de a „rupe cercul vicios dintre bănci și datorii suverane“, miniștrii de finanțe au aprobat, pe 12 decembrie, cadrul legal pentru instituirea unui singur supervizor bancar. Odată funcțional, MES va putea recapitaliza direct instituțiile bancare aflate în dificultate. Următorul pas ar fi stabilirea unui mecanism decizional comun de restructurare sau chiar de desființare a acestor bănci. Chiar dacă unii sau alții se plâng că uniunea bancară înaintează cu pași de melc, după standardele UE, lucrurile se mișcă fulgerător.
Zona euro începe să scape și de obsesia pentru reglementările fiscale prea rigide. La jumătatea acestui an, liderii regiunii vor dezbate propunerea ca statele membre să semneze „contracte“ prin care să se angajeze la respectarea unor reforme structurale, prin care țările nevoiașe să primească banii care să le înlesnească drumul spre o recuperare mai rapidă.
Din această perspectivă, cel mai important eveniment din 2012 a fost promisiunea făcută de președintele BCE, Mario Draghi, de a face „orice este omenește posibil“ pentru a opri destrămarea uniunii monetare. BCE a anunțat că este dispusă să achiziționeze titluri de stat pe termen scurt în cantități „nelimitate“, cât timp guvernele vizate acceptă reformele impuse. De atunci, costurile de împrumut ale Italiei și Spaniei s-au redus radical.

Riscurile periferiei
Vești bune, așadar. Există, însă, riscul ca autoritățile să se plafoneze. Să luăm cazul BCE. Angajamentele sale sunt încă neverificate. Apoi, oare Spania va ajunge să ceară ajutor? Dacă da, oare Germania i-l va aproba? Există vreo condiție neoficială pentru intervenția BCE? Dacă zona euro va ezita să apeleze la fondul de rezervă, piețele pot ceda din nou.
Potrivit datelor BCE, zona euro a intrat în recesiune la finalul lui 2012, iar revenirea pe linia de plutire este previzibilă abia în a doua jumătate a lui 2013. Recesiunea se va adânci în statele periferice, iar șomajul va crește în continuare (peste un sfert din angajații din Spania și Grecia și peste jumătate din tineri sunt șomeri). Dacă economia nu-și revine la timp, țintele de deficit vor deveni imposibil de atins, datoriile vor apăsa tot mai greu, iar băncile vor fi din ce în ce mai vulnerabile.
Grecia stă în continuare pe nisipuri mișcătoare. În Italia, incertitudinea a revenit pe toate planurile. Premierul tehnocrat Mario Monti s-a dat la o parte, iar alegerile anticipate vor avea loc, cel mai probabil, cândva în februarie. Predecesorul său, Silvio Berlusconi, s-a reîntors în prim-planul scenei politice, cu un program care denunță tăierile de cheltuieli și „hegemonia germană“. Salvarea Ciprului, ce ar trebui finalizată la începutul acestui an, va fi problematică. În joc sunt sume nesemnificative – ce se pot dovedi însă imposibil de returnat de către micul stat sudic. În plus, mulți colegi din clubul european dezaprobă sistemul fiscal prea lejer din Cipru și legăturile dubioase ale guvernului de la Nicosia cu Rusia.
Destinul monedei unice va depinde și de deciziile luate de statele-creditor,  în frunte cu Germania. Apropierea alegerilor, programate pentru toamna lui 2013, o va determina pe Angela Merkel să fie și mai precaută cu gestionarea fondurilor nemțești. Propunerea franceză privind emiterea de eurobonduri comune a fost respinsă acum câteva luni. O altă variantă a Parisului, de realizare a unui buget centralizat al zonei euro, a fost ucisă din fașă la summitul european din 13-14 decembrie. Aceste propuneri (la care se adaugă multe altele) făceau parte din „planul“ Comisiei Europene de reformare profundă a Uniunii. În apogeul crizei, liderii de pe continent au considerat că, pentru calmarea piețelor, se impunea o viziune de ansamblu pe termen lung. Acum, că presiunea s-a mai domolit, viziunea nu mai este considerată importantă. „Nu a murit, doar hibernează“, glumește ministrul finlandez pentru afaceri europene, Alexander Stubb. Recunoaște, însă, că s-au făcut pași înapoi în privința unei schimbări radicale a tratatului european, care să ducă la restructurarea uniunii monetare. Așa că, în următorii ani, vom asista mai degrabă la continuarea sistemului Maastricht în formă ușor modificată – cu reguli mai aspre, mai mulți bani și o bancă centrală mult mai activă – decât la un veritabil federalism fiscal.

Charlemagne este comentariul pe teme europene al revistei britanice The Economist