Statele membre se ceartă şi se-mpung. Iar victimă le cade chiar viitorul buget.
Hotelurile nu mai au de mult camere libere. Prezentările vorbitorilor şi programul sunt aproape gata. Politicienii îşi ascut armele cu argumente mincinoase şi strategii şantajiste. În războiul aprig declanşat de stabilirea bugetului UE pentru următorii şapte ani, liderii europeni vor juca murdar, foarte murdar.
Preşedintele Consiliului European, Herman Van Rompuy, care va conduce un summit extraordinar dedicat bugetului în zilele de 22 şi 23 noiembrie, i-a avertizat pe reprezentanţii naţionali că vor petrece „mai multe nopţi“ la Bruxelles. Cei care au mai trecut prin experienţa adoptării bugetului spun că, dacă actorii implicaţi ar cădea de acord din prima încercare, ar fi cu adevărat remarcabil. De data aceasta, miza este mult mai mare, din cauza crizei economice din zona euro: adâncirea într-un eventual impas nu ar face decât să alimenteze incertitudinea care a cuprins deja proiectul european.
Înverşunarea din jurul bugetului UE este disproporţionată raportată la însemnătatea sa reală. În final, acesta reprezintă doar 1% din PIB-ul Uniunii, sau 2% din cheltuielile publice ale statelor membre, iar suma care a stârnit cele mai multe dispute nu reprezintă decât o fracţie din buget. Şi totuşi, văzând lucrurile din altă perspectivă, în următorii şapte ani (durata „cadrului financiar multianual“), bătălia se va da pe nu mai puţin de un trilion de euro.
Pentru statele mai sărace din Europa Centrală şi de Est, transferurile nete de capital dinspre UE reprezintă un ajutor de bază, pentru unele dintre ele ajungând la 5% din PIB-ul naţional. Pentru ţările sudice cufundate în recesiune, în frunte cu Grecia şi Spania, ele sunt o chestiune de viaţă sau de moarte. Iar Italia, care a ajuns deja cel mai mare contributor net şi riscă să cadă într-o poziţie şi mai ingrată, nu reuşeşte să-şi facă nici acum ordine în finanţele publice, din cauza sumelor prea mari pe care le varsă în vistieria Uniunii.
Bisericuţele noului buget
În general, ţările s-au coalizat în jurul anumitor principii, grupurile intersectându-se totuşi din când în când. Avem, aşadar, „suporterii coeziunii“, primitorii neţi ai fondurilor regionale, aici intrând Polonia, Ungaria şi statele baltice. Apoi, „suporterii eficientizării cheltuielilor“, contributorii neţi, unde se regăsesc Germania, Franţa, Marea Britanie şi statele nordice. Cel mai eterogen şi prost organizat grup este cel al susținătorilor subvenţiilor oferite prin politica agricolă comună, acestea oscilând între cele două extreme. Avem aici Spania, Italia, Irlanda şi România.
În colţul opus al ringului avem Parlamentul European, susținătorul tuturor cheltuielilor UE, în general. Parlamentul vrea ca Uniunea să aibă mai multe „resurse proprii“, deci venituri independente de contribuţiile naţionale, şi sprijină intens taxa pe tranzacţiile financiare pe care 11 state urmează s-o adopte. Şi ameninţă că, dacă nu i se garantează noi „resurse proprii“, îşi va folosi dreptul de veto în cazul adoptării bugetului.
Iar pe margine se târăşte Comisia Europeană, care tocmai şi-a revizuit proiectul de buget până la 1,033 miliarde de euro, alocând astfel fonduri şi pentru Croaţia, a cărei aderare este aşteptată în 2013. A recurs, apoi, la vechiul truc al excluderii anumitor cheltuieli din buget. Dacă le luăm însă şi pe acestea în calcul, propunerea Comisiei ajunge la 1,091 miliarde de euro – în creştere cu 6% faţă de proiectul anterior.
Un caz excepţional este cel al Marii Britanii, de care cam toată lumea se fereşte zilele acestea. Londra cere îngheţarea cheltuielilor la nivelul din 2011 şi stabilirea bugetului în funcţie de sumele încasate, mai mici în realitate cu până la 200 de miliarde de euro decât cele impuse formal. Iar premierul David Cameron a avertizat deja că nu se va feri să-şi exercite dreptul de veto.
Toţi ochii vor fi îndreptaţi către puternica Germanie. Aceasta cere plafonarea contribuţiilor la buget la 1% din venitul naţional brut (ceea ce ar duce la o reducere cu 130 de miliarde a planului Comisiei), dar în paralel vrea să se înţeleagă bine cu toată lumea. Ca avocat al austerităţii, empatizează cu Marea Britanie. Dar ca principal beneficiar al subvenţiilor agricole şi ca iniţiator al parteneriatului franco-german, s-ar coaliza şi cu Franţa pentru păstrarea acestor stipendii. Nu în ultimul rând, va sprijini în continuare statele foste comuniste din apropierea graniţei de est.
Un eşec de cursă lungă
Aşadar, după atâtea cazne şi drame, cel mai probabil, noul buget nu va veni cu prea multe schimbări. Vom asista la o luptă seacă între partizanii subvenţiilor agricole, cei ai fondurilor regionale şi cei ai rambursărilor. Victimă le vor cădea cele mai competente propuneri privind eficientizarea cheltuielilor, cum ar fi dezvoltarea infrastructurii transfrontaliere şi cercetarea, domenii care nu beneficiază de sprijinul grupurilor de lobby.
Dacă UE ar lua-o acum de la zero, bugetul său nu ar semăna deloc cu cel actual. Cu siguranţă că instituţia nu ar aloca 40% din fonduri pentru agricultură şi nu s-ar mai încurca în actuala încrengătură de rambursări. La fel de cert, nu ar accepta un buget de extremă austeritate, aşa cum se prezintă acesta. Prin urmare, chiar dacă luna viitoare se ajunge la un acord, acest summit nu va fi decât o altă oportunitate irosită. Or, dacă nici criza actuală nu a reprezentat imboldul unei reforme radicale, oare de ce impuls au nevoie oamenii de la Bruxelles?
Charlemagne este comentariul pe teme europene al revistei britanice The Economist