Întregul Occident este fascinat de exemplul Germaniei. Aflată în centrul unui continent decăzut, această țară s-a dezvoltat în ultimii zece ani mai mult decât oricare alt stat din grupul G7. În tulburata zonă euro, șomajul a atins valori-record de la lansarea monedei unice și până acum; în schimb, Berlinul raportează cel mai mic șomaj din istorie. Concurența străină a lovit puternic exporturile statelor bogate; în Germania, acestea reprezintă în continuare unul dintre principalele motoare de creștere. Așa că nici nu e de mirare că, ajunși la capătul puterilor, liderii unor state ca Franța, Spania, Italia sau Marea Britanie își exprimă timid speranța că vor putea adopta modelul german.

Această recentă pleiadă de succese are cauze vechi și noi. Acum zece ani, sleită de costurile unificării, Germania era efectiv o ruină. De atunci, a reușit să demonstreze că și o țară cu nivel de trai ridicat poate să se impună ca producător de bunuri de lux, reușind totodată să mențină un nivel plafonat al costurilor cu forța de muncă. A reușit, de asemenea, să-și prefacă de la zero sistemul de finanțe, astfel încât, în momentul de față, deficitul bugetar nu depășește 1% din PIB, nivelul cheltuielilor publice e mult sub media europeană, iar randamentele obligațiunilor nemțești au atins minimul istoric. Reformele lansate de guvernul social-democrat al lui Gerhard Schröder în 2003 prin Agenda 2010 au contribuit la flexibilizarea pieței muncii, de unde și rata foarte mică a șomajului de astăzi.

Punct cu punct

Fantastica performanță a Germaniei are rădăcini în trecut. Mittelstand, platformele de IMM-uri adesea supraspecializate pe anumite nișe de producție, au apărut încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Extrem de solide și de adaptabile la schimbare, acestea s-au dezvoltat în contextul unei cereri de invidiat, venite dinspre piețele emergente, pentru capital și bunuri de consum de calitate. Modelul Mitbestimmung aplicat în mediul de business, care obligă directorii companiilor să țină cont de opiniile angajaților, a înlesnit implementarea reformelor structurale. Iar sistemul nemțesc al uceniciilor și al trainingului voca­țional, separat pe 350 de bresle, a avut un cuvânt greu de spus în temperarea șomajului din rândul tinerilor, cel mai mic din Europa la ora actuală.

Una caldă, una rece

Așa că de unde ar trebui să înceapă restul statelor să copieze modelul german? Cel mai probabil, de la relaxarea pieței muncii. Multe țări au început acest proces, însă, așa cum a observat Italia pe propria piele, măsurile de flexibilizare nu sunt la fel de eficiente în timpul crizelor economice. Germania a început să-și liberalizeze piața muncii într-o epocă de boom. Ar mai fi multe de copiat în privința învăță­mân­tu­lui vocațional, care ar trebui să capete prioritate pe un continent care încă scoate pe bandă rulantă posesori de diplome universitare care n-o să le folosească niciodată.

Realist, majoritatea factorilor care au adus Germania unde este astăzi – mediul său de afaceri și producția înfloritoare – sunt parte dintr-o cultură tradițională greu (dacă nu imposibil) de replicat de către alte state.
Apoi, trebuie ținut cont că acest model nu trebuie importat în bloc. Relațiile industriale care caracterizează mediul german de business contribuie la menținerea salariilor la un nivel redus, însă nu dau întotdeauna rezultate financiare pe placul acționarilor. Și, chiar dacă producția merge ca unsă, sectorul serviciilor este cel puțin deficitar, și asta în condițiile în care reprezintă nu mai puțin de două treimi din PIB. De asemenea, industria financiară nu se laudă cu profituri spectaculoase și are un istoric nefericit al investițiilor în activele străine (este de ajuns să dăm aici exemplul ipotecilor americane). Apoi, perspectivele demografice ale celui mai mare stat european lasă mult de dorit. Populația Germaniei scade și îmbătrânește într-un ritm îngrijorător, iar imigranții sunt în continuare persoane nongrate.

Mai presus de orice, economia nemțească este caracterizată de stoicism: în loc de creștere, e preferată austeritatea, în loc de cerere domestică, e preferată cea externă. Nivelul de trai al populației nu este neapărat strălucitor – în ciuda unei economii înfloritoare, în ultimul deceniu consumul a crescut cu rate mult mai mici decât cele raportate de restul Europei. Dependența țării de exporturi a dus la surplusuri de cont curent imense, ceea ce, firesc, s-a tradus în apariția de deficite ample în alte state europene, contribuind, astfel, la adâncirea crizei.  
Politicienii care proclamă de la Berlin implementarea pe scară largă în Europa a măsurilor de austeritate și a reducerii veniturilor uită că obiectivul creșterii economice este sporirea veniturilor și cheltuielilor și că, în realitate, cel mai mare avantaj al statelor care se laudă cu exporturi spectaculoase este că își pot permite automat importuri mai consistente. Restul Europei ar face bine să copieze acele elemente ale modelului german care și-au demonstrat eficacitatea. Pe de altă parte, este timpul ca și Germania să tragă învă­țăminte de la partenerii săi comerciali în privința creșterii și susținerii cererii interne. Ar fi cea mai bună decizie pe care ar putea-o lua acum.

Majoritatea factorilor care au adus Germania unde este astăzi sunt parte dintr-o cultură tradițională greu de replicat.