Discursul politic din Franța ultimelor zile mustește de eufemisme. Cuvinte precum austérité sau rigueur sunt evitate cu obstinație, deși toată lumea știe că tăierile de cheltuieli nu pot fi amânate la nesfârșit. În schimb, guvernul lui François Hollande preferă termeni ca redressement sau „restabilirea“ finanțelor publice. Iar atunci când vine vorba de criza zonei euro și de insistențele Germaniei privind aprofundarea uniunii politice, Hollande răspunde cu o sintagmă plină de tâlc: intégration solidaire, sau integrare prin solidaritate.

Înțelesul pe care îl dă președintele francez acestei fraze este la fel de important pentru viitorul monedei unice ca și disponibilitatea Germaniei de a accepta în continuare partajarea riscurilor. Zona euro pare să fi trecut la un nou nivel de suferințe, după ce tot mai mulți investitori și-au anunțat intenția de a părăsi Spania, iar Grecia pare să se fi întors la caznele de acum un an. Și, ce este cel mai grav, piețele și-au pierdut încrederea în soarta monedei unice. Acum, liderii politici au responsabilitatea de a le demonstra că viitorul euro este mai sigur ca niciodată.

Germania este presată să sprijine moneda acceptând punerea la comun a datoriilor suverane și lansarea unor acțiuni colective de consolidare a sistemului bancar. Cancelarul german Angela Merkel a afirmat în mai multe rânduri că, dacă se va pune problema partajării datoriilor, trebuie implementat un sistem de control mult mai solid. Cu alte cuvinte, instituțiile europene trebuie să primească prerogative sporite în stabilirea bugetelor și politicilor economice naționale și în supravegherea sectorului financiar. Iar o asemenea autoritate trebuie legitimată prin modificarea instituțiilor UE și întărirea Parlamentului European.
 
Acceptăm vreo schimbare? Mais non!

Într-o țară ca Franța, cu o îndelungată tradiție a centralizării, cedarea suveranității nu este ușor de acceptat. Principiile celei de-a Cincea Republici conferă un grad ridicat de autonomie președintelui. Și cu atât este mai dificil de acceptat știrbirea suveranității de către domnul Hollande, al cărui partid socialist aproape s-a scindat în urma referendumului din 2005 pe tema tratatului de instituire a UE, respins de electoratul francez. Lider al partidului la acea vreme, Hollande, cunoscut pentru viziunile sale proeuropene, sperase la ratificarea tratatului. Alte figuri din garda veche a partidului s-au opus însă adoptării, iar președintele nu a îndrăznit să-i excludă din formațiune. Ba chiar i-a numit pe câțiva dintre „rebeli“ în noul său guvern: Laurent Fabius, fost premier și unul dintre cei mai răzvrătiți membri ai partidului socialist, este acum ministru de externe, în timp ce Bernard Cazeneuve, alt răzvrătit, a primit portofoliul afacerilor europene.

De fapt, domnul Hollande încearcă să evite o dezbatere serioasă pe această temă. „Nimeni nu ne-a explicat exact ce presupune uniunea politică“, îl apără acoliții săi. Și amintesc că orice modificare a UE la nivel instituțional ar presupune organizarea unui referendum în Franța, iar cel mai probabil scenariul din 2005 s-ar repeta, ținând cont de climatul general de nemulțumire din Hexagon. Așa că cel mai bine ar fi să așteptăm până criza va intra în istorie. În spatele acestor vorbe se ascunde un adevăr simplu: integrarea europeană trebuie să se facă în niște limite foarte clare.

„Acest popor nu va accepta niciodată ca Franța să devină o regiune oarecare a Europei“, ne spune o sursă de la palatul Elysée. Cum nu va accepta nici ca integrarea politică să se facă în virtutea instaurării disciplinei fiscale. Marie-Noëlle Lienemann, senatoare socialistă ce împărtășește acest punct de vedere, spune că problema nu este integrarea sporită în sine, ci obsesia Uniunii Europene pentru promovarea competiției intracomunitare și pasiunea Germaniei pentru normele economice rigide. Mai importantă, spune ea, ar fi convergența politicilor sociale din Europa. De exemplu, pentru a stopa migrarea companiilor către statele cu nivel mai scăzut de trai, ar fi timpul impunerii unui salariu minim la nivel european.

Spre deosebire de predecesorul său, Nicolas Sarkozy, preşedintele Hollande nu are nicio problemă să facă publice dezacordurile dintre Paris și Berlin. Vrea să demonstreze că el și Merkel „dorm în camere separate“, după cum se exprimă Thomas Klau, de la Consiliul European al Afacerilor Străine.
Apoi, este posibil ca Hollande să prefere să păstreze distanța până la alegerile din 2013, din Germania, când s-ar putea ca Merkel să nu aibă de ales și să se coalizeze cu social democrații, aliați ai președintelui francez. Problema este că Franța nu prea își permite să se joace de-a așteptatul. Pe moment, costurile la care se împrumută de pe piețele externe sunt încă mici; totuși, Franța este mult mai vulnerabilă în fața crizei decât Germania. Probabil că, după Spania și Italia, va veni rândul său.

Momentul adevărului

De-a lungul Rinului s-a format un cerc vicios. Germania insistă că integrarea politică și controlul trebuie puse înaintea solidarității; Franța vede lucrurile exact invers. Există, deci, doar două posibilități: fie cele două state aleg să-și întoarcă spatele, fie caută un numitor comun. Cel mai probabil, Hollande va încerca semnarea câtorva acorduri de amploare mai redusă, în tentativa de a amâna revizuirea tratatelor pentru cât mai mult timp. Iar ultimul summit european s-a desfășurat exact după această logică. Zona euro a căzut de acord în privința instituirii unei autorități unice de supraveghere a sistemului bancar – o soluție mult mai elegantă decât cea vehiculată inițial, de control al guvernelor naționale. Apoi, fondurile de salvare vor putea fi utilizate direct pentru capitalizarea băncilor aflate la ananghie, ceea ce va duce la împărțirea cvasiegală a acestei poveri de către statele membre. Speranța piețelor cum că această măsură va ajuta Spania nu a durat prea mult, întrucât nu au fost lămurite încă detaliile aplicării acestei recapitalizări și nici nu s-a decis dacă Spania să fie sancționată suplimentar pentru pierderile băncilor proprii. Cât timp aceste puncte nu sunt clarificate, toate părțile se tem să nu facă vreun pas greșit, care ar fi apoi privit drept un precedent.

Așa că, pentru moment, atât Franța, cât și Germania preferă să stea pe bară și să amâne luarea deciziilor de care este nevoie pentru consolidarea zonei euro. Agravarea crizei le va forța, probabil, să facă mai mulți pași din aceștia mici, în care au devenit experte. O uniune de acest tip nu poate fi nici credibilă, nici de durată.

De aceea, atunci când vorbește de intégration solidaire, Hollande nu se poate referi doar la solidaritate. Dimpotrivă, trebuie să ne spună la ce fel de integrare este dispus să pună umărul. Pentru zona euro, actuala criză a monedei reprezintă momentul adevărului. Nu doar pentru Germania, așa cum crede Francois Hollande, ci mai ales pentru Franța.

Charlemagne este comentariul pe teme europene al revistei Tre Economist