Ce ați înțelege din următoarea întâmplare? Săptămâna trecută mă aflam în Londra, la un eveniment dedicat directorilor financiari, și am profitat de ocazie pentru a-i întreba dacă, în opinia lor, Grecia va părăsi până la urmă zona euro. Răspunsul unanim a fost „DA“. I-am întrebat mai apoi dacă și alte state vor cunoaște același scenariu: două treimi din cei prezenți au răspuns afirmativ.
Surprinzătoare siguranța cu care au dat acest verdict, ținând cont că, în urmă cu nici o săptămână, se semna un nou acord internațional de salvare a Greciei. Poate că și-a spus cuvântul neîncrederea tipică cercurilor londoneze (chiar dacă aici e vorba de un grup cosmopolit) privind disponibilitatea viitoare a statelor din zona euro de a mai turna bani în economia elenă. Oricum ar fi, eu tind să le dau dreptate din cel puțin trei motive.
În primul rând, pretențiile creditorilor sunt aproape imposibil de satisfăcut, așa că e doar o chestiune de timp până când guvernul de la Atena va cere din nou un împrumut sau măcar clemență în achitarea unor sarcini. Ministrul german de finanțe, Wolfgang Schäuble, și premierul luxemburghez, Jean-Claude Juncker, au tot avertizat că e posibil să fie nevoie de conceperea unui nou plan de salvare a Greciei. Apoi, statele-creditor nu le pot cere la infinit oamenilor să înțeleagă că banii din impozitele lor se duc în pachete de salvare a altei țări. Maniera neortodoxă în care a fost aprobat ultimul împrumut arată că, de acum încolo, guvernanților europeni le va fi aproape imposibil să mai obțină acceptul populației. În plus, n-ar fi de mirare ca grecii înșiși să se fi săturat de această poveste fără sfârșit. Să fie foarte clar, nu problema falimentului Greciei ne preocupă aici. Oricum, intrarea în faliment s-a produs deja: prăbușirea valorii obligațiunilor din mediul privat cu peste 70% e mai mult decât relevantă în acest sens. Cu adevărat îngrijorător este impactul pe care-l va avea acest exit nu numai asupra Greciei, ci asupra întregii zone euro. Noi, cei de la The Economist, pledăm de peste un an pentru falimentarea țării, însă întotdeauna am precizat că o asemenea mișcare nu trebuie să coincidă cu excluderea din zonă. Acum, însă, e aproape absurd un scenariu în care creditorii oficiali acceptă devalorizarea pachetelor de obligațiuni grecești deținute, mișcare de care ar fi nevoie pentru stabilizarea datoriilor elene. Mai mult, tot ei vor finanța o vreme economia țării, până când Grecia va reuși să ajungă pe surplus bugetar primar (situație în care veniturile depășesc în sfârșit cheltuielile, însă datoriile către creditori rămân neachitate). Așa se face că, de fapt, falimentul și exitul nu pot avea loc unul fără celălalt. Ajungem astfel la cel de-al treilea motiv. Oamenii nu realizează pe de-a-ntregul consecințele ieșirii unuia sau mai multor state din zona euro. La conferința sus-amintită, delegații vorbeau destul de relaxat despre această variantă. Până una-alta, companiile lor au implementat planuri peste planuri de management al riscului, așa că, în ceea ce-i privește, primejdia de a se întoarce în haosul din 2008 a fost eliminată.
Și totuși, exact a 2008 aduce situația actuală. Au fost aplicați câțiva plasturi (pe rănile Greciei, așa cum în trecut au fost îngrijite și Bear Stearns, Fannie Mae și Freddie Mac), însă nu e suficient. Politicienii încep să-și dea seama că injecțiile repetate de finanțe în entități falimentare nu duc la niciun rezultat. Există, de asemenea, impresia că oamenii au avut timp să se pregătească să facă față unui nou șoc economic. Exact senzația aceasta plutea în aer și atunci când autoritățile americane au decis să nu se implice în salvarea Lehman. Câteodată, deci, poate e mai bine să ne fie teamă.
Statele-creditor nu le pot cere la infinit oamenilor să înțeleagă că banii din impozitele lor se duc în pachete de salvare a altei țări.
Schumpeter este comentariul pe teme de business al revistei
britanice The Economist
