În Europa, deci, automat, și în necăjita zonă euro august este, tradițional, luna concediilor. Totuși, la nivelul autorităților, câ­teva lucruri s-au mișcat. O declarație făcută de președintele BCE, Mario Draghi, la finalul lunii iulie, conform căreia va face „tot ce-i stă în putere“ pentru a păstra moneda unică, a contribuit la scăderea costurilor de împrumut ale Italiei și Spaniei, cele mai mari piețe cu probleme. Premierul grec, Antonis Samaras, și-a organizat, de asemenea, un șir de întâlniri cu omologii săi de la Berlin și Paris pentru a obține amânări privind atingerea țintelor, și nu, așa cum s-au temut mulți, pentru a mai cere bani. 
Totuși, cine crede că inerția din zona euro se va prelungi în continuare este naiv. Economia elenă este tot în recesiune, iar Berlinul este în continuare decis să n-o mai finanțeze. Banca centrală germană se opune planului BCE de achiziție de bonduri pentru a reduce costurile de creditare ale Spaniei și Italiei. Probleme deja vechi, la care se mai adaugă însă una nouă: eforturile de salvare a monedei euro s-ar putea lovi de un zid greu de trecut. Nu al Berlinului, ci al altei capitale nordice atașate de principiile austerității – Helsinki.
Luna trecută, ministrul finlandez de finanțe, Jutta Urpilainen, a făcut valuri cu afirmația conform căreia țara sa „nu va ține de euro cu orice preț și nu este în poziția în care să mai susțină datoriile altor state“. Acum câteva zile, ministrul de externe Erkki Tuomioja a dezvăluit că Finlanda are câteva planuri de rezervă în cazul prăbușirii euro. Vorbim de aceeași țară care a cerut, în premieră, garanții în schimbul acordării de fonduri Greciei și Spaniei. Dacă, așa cum se prefigurează, pentru salvarea euro va fi nevoie de un compromis-mamut, prin care statele să-și partajeze datoriile, este foarte posibil ca Finlanda să-l blocheze. Ba chiar au apărut deja câteva voci care sunt de părere că un „Fixit“ (ieșirea Finlandei din zona euro) este mai plauzibil în momentul de față decât un Grexit.

Ne mai străduim sau fugim?
Adevărul este că Finlanda ar avea cel mai mult de pierdut din punerea datoriilor suverane la comun. Potrivit statisticilor FMI, datoria totală a statelor din zona euro va ajunge, anul viitor, la o medie de 91% din PIB, în condițiile în care Finlanda va raporta o pondere de doar 53%, cea mai mică din regiune, cu excepția Estoniei și a Luxemburgului.
Finlanda se împrumută la aceeași dobândă ca și Germania. În rândul statelor bogate, doar Japonia și Italia o depășesc când vine vorba de ritmul de îmbătrânire al populației, așa că trebuie să fie extrem de precaută cu gestionarea datoriilor. În plus, după ce au reușit, pe cont propriu, să-și revină dintr-o criză bancară oribilă în anii ’90 (bine, cu un mic impuls din partea restului economiilor), finlandezii nu prea înțeleg necesitatea pachetelor de asistență financiară.
Este posibil ca Finlanda să aibă cel mai puțin de câștigat inclusiv de pe urma menținerii euro. Spre deosebire de situația Germaniei și a Franței, băncile sale au o expunere foarte mică pe statele din periferia zonei euro. În plus, economia sa este mult mai puțin integrată în cea a regiunii decât a altor nordici nemulțumiți de pachetele de salvare – cum este cazul olandezilor.
Doar 31% din exporturile finlandeze se duc în zona euro, o pondere mai mică decât a Marii Britanii, cel mai eurosceptic stat european. Cinci din cele mai mari șapte piețe de export ale Finlandei nu se află în zona euro. Apoi, cel mai mare furnizor al său este Rusia, iar cel mai mare client – Suedia, a cărei economie arată mai bine decât a Finlandei. Mai bine o duce și Norvegia. Iar finlandezii, sătui să tot arunce bani spre economii cu care nu au nicio legătură, observă, cu siguranță, cum vecinii lor înfloresc în afara zonei euro.
Sunt, totuși, șanse mari ca Germania să convingă guvernul de la Helsinki să accepte o formă a „marelui compromis“. Opinia publică favorizează în continuare păstrarea euro, în mare parte de teama – adânc înrădăcinată – că îndepărtarea de Occident ar putea însemna întoarcerea pe orbita rusească. Totuși, cancelarul Angela Merkel ar trebui să vadă în frustrarea finlandezilor un nou indicator că abordarea sa treptată a crizei euro nu face decât rău.
Cu cât doamna Merkel evită să dezvăluie „marele compromis“, cu atât Europa pare să se destrame. Între timp, costurile de împrumut cresc, mai ales că programele de austeritate ale doamnei Merkel lovesc în creșterea economică a continentului. Oare ar mai putea fi convinși finlandezii să rămână în zona euro dacă datoria medie va depăși 100% din PIB? Sau dacă o coaliție condusă de patridul de extremă dreaptă Adevărații Finlandezi ar ajunge la guvernare? Sunt întrebări la care doamna Merkel trebuie să găsească răspunsul cât mai repede, și nu îi va fi ușor.