Politicienii ar trebui să traseze obiective mai clare guvernatorilor băncilor centrale. Apoi, să-i lase să-și vadă de treabă.
Înainte de debutul crizei financiare, guvernatorii băncilor centrale erau, în general, o mână de tehnocrați discreți: bărbați anoști în costume gri, nesupuși procesului electoral, puși în această poziție pentru a manevra dobânzile în vederea stabilizării prețurilor, în baza unor reguli general acceptate. În lumea lor, existau câteva vedete (în frunte cu Alan Greenspan) și câteva controverse (de ce nu au spart bula imobiliară, de pildă). Trăgând linie, deciziile celor mai mulți guvernatori nu ajungeau la urechea publicului. În paralel, rar se întâmpla ca politicienii să-i întrebe de ce au luat o decizie sau alta, considerând că nu sunt în măsură să tragă la răspundere niște specialiști de asemenea calibru.
Culoarea costumelor este și azi aceeași. În rest, însă, totul pare să se fi schimbat. Acum, guvernatorii sunt cei mai importanți și activi jucători din economia globală. În 2008, au salvat lumea de la un colaps financiar, prin injecția masivă de lichidități. De atunci încoace, tot ei au sprijinit economia mondială, chiar dacă asta a însemnat adesea să achiziționeze munți de obligațiuni guvernamentale. În tot acest timp, au rescris regulile sistemului bancar mondial. Noua stare de fapt atrage însă după sine și destule riscuri. Cu cât guvernatorii capătă mai multă putere, cu atât scad prerogativele politicienilor. Nu este deci de mirare că aceștia încep să-și arate colții.
În campania pentru alegerile din Japonia, independența băncii centrale este unul din cele mai dezbătute subiecte. Principalul candidat al opoziției, Shinzo Abe, a mustrat banca națională pentru că ar acționa prea timid în lupta cu deflația. Ba chiar a anunțat că are de gând s-o forțeze să adopte o țintă inflaționistă mai ridicată, iar acum flirtează și cu ideea de a o obliga să cumpere mai multe bonduri guvernamentale. În Germania, unii politicieni sunt nemulțumiți de decizia BCE de a achiziționa „în cantități nelimitate“ obligațiuni emise de guvernele din periferia zonei euro. În SUA, republicanii se plâng tot mai vocal că actuala campanie de achiziții de bonduri va duce la explozia inflației. Conflictele dintre părți se vor înteți în momentul în care guvernatorii vor începe, de exemplu, să înăsprească regulile de creditare pentru a preveni un nou bubble imobiliar. De aceea, nivelul de autonomie a băncilor centrale trebuie regândit.
Această luptă trebuie să ia sfârșit
De-a lungul timpului, oamenii au preferat ca politicile monetare să fie manevrate de tehnocrați, nu de oameni implicați politic și, deci, supuși permanent presiunii de a fi realeși. În general, lucrurile merg astfel: politicienii stabilesc ținta inflației, iar guvernatorii au libertatea de a folosi orice mijloace la îndemână pentru a o atinge (metodele sunt însă bine cunoscute și testate de nenumărate ori). Granițele stricte care reglementau acest joc au început să se atenueze în ultima vreme. Acum, stabilitatea prețurilor nu mai este considerată suficientă pentru menținerea „stabilității financiare“ (a se citi prevenirea unei noi crize). Multe voci sunt de părere că ținta inflaționistă nu ar mai trebui să se afle în centrul politicilor monetare, ci că ar trebui înlocuită cu creșterea PIB.
Este de datoria politicienilor să fixeze obiectivele băncilor centrale. Așadar, pretenția lui Shinzo Abe ca Banca Japoniei să aibă o țintă inflaționistă mai mare este rezonabilă. Și da, tot politicienii sunt îndreptățiți să acorde sau nu guvernatorilor dreptul de a stabili ținta de inflație sau de creștere a PIB-ului. Dar politicienii trebuie să facă mai mult decât să le ceară acestora „atingerea stabilității financiare“: guvernatorii trebuie să primească un set mai clar de norme privind drepturile pe care le au în vederea prevenirii excesului de active, de credite și, în final, de riscuri.
De fapt, cel mai bine ar fi ca politicienii să-i lase pe guvernatori să-și aleagă singuri metodele pe care le vor utiliza. Dacă simt nevoia să intervină asupra mijloacelor selectate, politicienii ar avea la îndemână două instrumente: fie modificarea țintelor, fie înlăturarea guvernatorilor, atunci când aceștia ajung la final de mandat. De partea cealaltă, bancherii trebuie să fie puțin mai deschiși – să le explice investitorilor, parlamentarilor și, în final, electoratului, rațiunile care stau în spatele deciziilor luate.
Pe vremea când politicile monetare erau simple și previzibile, independența băncilor centrale era mult mai simplu de păstrat. Ceea ce nu înseamnă că acum lucrurile ar trebui să ia o altă turnură. Dimpotrivă. Cu cât guvernatorii devin mai importanți, cu atât este mai evident că politicienii ar trebui să nu-și bage nasul unde nu le fierbe oala.