Pe lângă crizele economice și politice, lumea trebuie să se mai lupte cu un flagel – unul cu o față ridată și schimonosită. Generația baby-boom iese la pensie și își cere drepturile, chiar dacă asta înseamnă să pună cruce economiei occidentale.
Finalul celui de-Al Doilea Război Mondial a dus la o veritabilă explozie demografică în așa-zisa „lume bogată“. Marea Britanie, Germania și Japonia au raportat creșteri fantastice ale numărului de nou-născuți. Niciunde, însă, fenomenul nu a luat amploarea din SUA. În 1964, persoanele născute după război ajunseseră deja la o pondere incredibilă, de 41% din totalul populației. Un grup destul de masiv cât să-și poată impune propriile cerințe politice și economice.
Reprezentanții acestui „curent“ au dus un trai bun, lăudându-se cu venituri mult mai mari decât ale predecesorilor lor, și, automat, cu o speranță de viață mult crescută. Beneficiile acestei transformări au fost nenumărate: oferta de pe piața muncii s-a diversificat, iar femeile au fost bine venite și rapid promovate pe piața muncii. Dimensiunea gospodăriilor s-a redus: famiile au început să aibă mai mulți membri cu venituri și mai puțini copii. În plus, această generație-minune a fost, probabil, cea mai bine educată din istoria Americii.
În rest, numai de rău
Din păcate, ceea ce pentru membrii săi a reprezentat un imens pas înainte, pentru succesorii lor a devenit un coșmar. Candidații instruiți care au inundat piața muncii în anii ’70 vor inunda acum sistemul de asigurări sociale. Spre deosebire de ei, tinerii angajați de acum nu mai pot spera la aprecierea activelor pe care le dețin. Dimpotrivă. Doi economiști ai Rezervei Federale din San Francisco, Zheng Liu și Mark Spiegel, au calculat că evoluția raportului preț/câștig în cazul capitalurilor proprii va urma un trend descendent, fiind dependent de raportul dintre angajații de vârstă medie și cei în vârstă. Obișnuiți să trăiască pe o piață în expansiune, caracterizată de optimismul investitorilor, „boomerii” își vând acum activele pentru a-și asigura o bătrânețe liniștită, punând însă în același timp presiune pe prețuri și împiedicându-și, astfel, urmașii să nădăjduiască la o îmbogățire rapidă. (Din motive de coerență a traducerii, vom păstra termenul de boomer de-a lungul textului – n.t.)
Acești oameni au depășit destul de ușor criza economică. În mare, datorită revenirii rapide a burselor, averea persoanelor cu vârste cuprinse între 54 și 58 de ani a scăzut cu doar 2,8% în intervalul 2006-2010.
Chiar și mai îngrijorătoare este influența acestei generații asupra politicilor publice. Odată cu debutul anilor ’80, când boomerii începeau să ajungă în fruntea mediului de afaceri, guvernele au operat reduceri masive de taxe, pentru a impulsiona economia. Impozitul mediu pe venit plătit de o gospodărie americană s-a diminuat de la 18%, în 1981, la 11%, în 2011. Doar că reformarea sistemului de taxe presupunea, în paralel, reducerea veniturilor publice necesare pentru achitarea beneficiilor consistente pe care tot boomerii și le votaseră, cum ar fi achiziționarea de medicamente compensate și primele exagerate. Erick Eschker, economist în cadrul Universității Humboldt, estimează că un cetățean american născut în 1945 primește de-a lungul vieții beneficii publice în valoare de 2,2 milioane de dolari – sumă infinit mai mare decât cea de care se bucurau generațiile anterioare.
Fondul Monetar Internațional a publicat anul trecut un studiu care compară taxele plătite de membrii diverselor generații cu veniturile primite de la stat. Concluzia raportului? Generația baby-boom este, și din acest punct de vedere, cea mai favorizată din istorie. Astfel, potrivit analizei FMI, valoarea beneficiilor publice acordate persoanelor care împlineau 65 de ani în 2010 depășește cu 333 de miliarde de dolari cuantumul taxelor achitate de acestea; suma este de 17 ori mai mare decât cea pe care se preconizează că o vor primi persoanele care împlineau 25 de ani.
Pentru reducerea decalajului, ar fi nevoie de o creștere economică solidă. Doar că datoriile create de boomeri nu fac decât să îngreuneze dezvoltarea, și așa înceată, a pieței muncii. Doi analiști economici de la Harvard, Carmen Reinhart și Kenneth Rogoff, au calculat că o datorie publică de peste 90% din PIB va reduce rata de creștere economică cu peste 1 procent. Din păcate, nici alte motoare de creștere nu au mai funcționat în ultimele decenii la turație maximă. Astfel, investițiile publice în infrastructură, de exemplu, au scăzut de la 3% din PIB, în anii ’60,  la sub 1%, în 2007.
Soluții nu prea sunt
Întotdeauna există opțiunea austeri­tății. Sau nu. Potrivit estimărilor FMI, pentru reechilibrarea fiscală a Americii ar fi nevoie de o tăiere a plăților de transfer cu 35% și de creșterea taxelor cu aceeași pondere de 35% – un sacrificiu disproporționat pentru o clasă politică atât de înțepenită în proiect. Între timp, însă, dezechilibrele fiscale se adâncesc odată cu sporirea populației de peste 65 de ani și cu extinderea partizanatelor politice, după cum demonstrează cercetarea domnului Eschker. Veste teribilă pentru SUA, unde ponderea persoanelor de peste 65 de ani în totalul populației cu drept de vot va ajunge de la 17%, azi, la 26%, în 2030.
O posibilitate tot mai există: inflația. După cel de-Al Doilea Război Mondial, escaladarea inflației a dus la reducerea datoriei Americii cu aproape 35 de puncte procentuale. În plus, domnul Rogoff sugerează că o creștere anuală a prețurilor de 5% ar fi putut urgenta diminuarea acestor datorii. Și alți economiști, în frunte cu doi membri ai comitetului legislativ al Rezervei Federale, susțin că, în condițiile unei dobânzi de referință care tinde spre 0, autoritățile ar putea tolera o inflație mai mare, care la rândul său ar contribui la revenirea economiei.
Oamenii de rând, însă, nu sunt de aceeași părere. Angajații tineri au, mai toți, credite, pe care, datorită ținerii inflației sub control, le achită la dobânzi acceptabile. Cei mai în vârstă, cu economii consistente puse deoparte, resping, la rândul lor, această variantă. Un document recent al Rezervei Federale din St. Louis dă de înțeles că, pe măsură ce un stat îmbătrânește, devine tot mai intolerant la variațiile inflației. Autorii raportului sugerează că, în acest condiții, băncile centrale s-ar putea folosi de inflație în vederea redistribuirii bogăției între generații. Dominată de un partid republican condus de boomeri, Rezerva Federală este tot mai presată să renunțe la noi acțiuni expansive.
Trăgând linie, este evident că forța politică a boomerilor este absolut formidabilă. Chiar și așa, însă, aritmetica vorbește și, din păcate pentru viitor, nu poate fi influențată de partipriuri.