Câtă putere de decizie au în realitate cetățenii cu drept de vot asupra economiei.
Aproape jumătate din populația lumii trăiește astăzi într-un stat democrat, conform calculelor Economist Intelligence Unit. De la Al Doilea Război Mondial și până acum, numărul democrațiilor a crescut constant. Să ne amintim, chiar și așa, că majoritatea țărilor nu au o experiență îndelungată a statului de drept, și că, pentru o bună bucată de timp, filosofia politică a considerat „democrația“ un cuvânt tabu, de nepronunțat.
Marii gânditori se temeau, în primul rând, că principiile democrației vor duce la regresul societății. Platon avertiza că, într-un asemenea sistem, liderii „le vor lua bogățiile celor înstăriți, își vor pune deoparte cât vor putea, iar restul îl vor împărți poporului.“ James Madison, unul dintre părinții fondatori ai Americii, se temea că democrația va duce la „tipărirea masivă de bancnote, ștergerea datoriilor, diviziunea egală a proprietăților sau orice alte proiecte mârșave de acest fel.“ Și John Adams, cel de-al doilea președinte din istoria SUA, era îngrijorat că supremația maselor ar presupune împovărarea celor avuți cu impozite uriașe, totul în numele echității sociale. Și că, prin urmare, „oameni leneși, malefici, nechibzuiți vor începe să trăiască în desfrâu, să facă cheltuieli extravagante și să-și vândă tot ce au, pentru ca apoi să-și ceară partea din diviziunea bunurilor pe care le-au vândut.“
Poate fi dictatura o soluție?
Democrația este departe de a fi perfectă, însă nici sistemele alternative nu s-au dovedit mai sănătoase. Regimurile totalitare încearcă să obțină sprijinul popular cedând în anumite părți (de exemplu, prin acordarea de combustibili ieftini); în paralel, pentru a-și asigura statornicia, investesc masiv în poliție și armată. Așa se explică de ce monarhiile absolutiste din Franța și Spania au fost pe punctul de a se prăbuși sub povara crizelor fiscale din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, colaps abia așteptat de Marea Britanie sau Olanda, țări care, deși nu deveniseră încă democrații în adevăratul sens al cuvântului, nu permiseseră acapararea puterii de către un grup restrâns de oameni. Mai târziu, Uniunea Sovietică a fost doborâtă tot de problemele financiare.
Și totuși, privind cum se scufundă actuala lume democratică în mlaștina crizei datoriilor, nu ai cum să nu te întrebi dacă temerile lui Madison și Adams nu s-au confirmat. Este adevărat că, ținând cont de explozia discrepanțelor din societățile occidentale de-a lungul ultimelor trei decenii, este greu de susținut în continuare că democrația coincide cu confiscarea capitalului privat. Dimpotrivă: politicienii americani contemporani ori au nevoie să fie bogați, ori au nevoie de sprijinul financiar al bogătașilor.
Doar că problema este mai profundă de atât. Guvernele moderne se implică mult mai mult în economie decât și-ar fi imaginat grecii antici sau părinții fondatori. Actualii lideri politici au o clientelă imensă, care exercită influență pe toate nivelurile, indiferent că este vorba de contracte de business, beneficii sociale, slujbe sau scutiri de taxe. Așa cum spunea teoreticianul politic Mancur Olson, aceste prerogative cântăresc mult pentru beneficiari, iar pe cetățeanul de rând îl costă prea puțin ca să ia atitudine. Astfel încât beneficiarii vor avea tot interesul să lupte pentru păstrarea acestor beneficii, iar populația nu va fi motivată să riposteze. Cu timpul, economia va fi tot mai îngreunată de aceste costuri, ca o corabie de lemnul căreia se prind tot mai multe scoici. Economia greacă este exemplificarea perfectă a acestei teorii.
Gata cu desfrâul
O soluție ar fi ca politicile fiscale să fie scoase din aria de influență a lideilor aleși, așa cum s-a întâmplat și cu politicile monetare, acum aflate exclusiv în mâna băncilor centrale. Până la un anumit punct, această distincție s-a făcut deja. Grecia a fost condusă, o scurtă perioadă de timp, de Lucas Papademos, fost guvernator al băncii naționale, iar Italia este condusă în continuare de un fost comisar european, Mario Monti. Cel puțin teoretic, tehnocrații sunt mai dispuși să ia decizii nepopulare decât politicienii sadea.
O altă abordare, cu care America a mai cochetat din când în când, este să transfere responsabilitățile unei comisii bipartite (soluție care s-ar putea dovedi cea mai bună în condițiile apropierii așa-zisului „vârf fiscal“, în 2013). Cum deciziile unui asemenea organism, ca și cele ale tehnocraților din Grecia și Italia, sunt în continuare supuse votului parlamentar, putem spune că principiile democrației nu ar fi complet abandonate.
O bună perioadă de timp, sistemele democrate au putut, practic, să se împrumute la nesfârșit. Creditorii au fost dintotdeauna mai răbdători cu guvernele democrate decât cu alte regimuri politice, probabil datorită riscurilor mici privind o eventuală schimbare radicală a politicilor de stat. Doar că, în loc să elimine posibilitatea crizei, nu a făcut decât s-o amâne, permițând unor democrații solide să acumuleze datorii imense, mult mai mari decât ale unor state instabile din regiunile emergente.
Așa cum sugera Madison, guvernele pot confisca averea creditorilor interni prin taxe, inflație sau falimentare. Însă, indiferent de câte ori își vor exercita dreptul de vot, democrațiile nu-i mai pot convinge pe creditorii externi să le mai împrumute. Un adevăr crud, pe care abia acum încep să-l conștientizeze.
Buttonwood este comentariul pe piețe financiare al revistei britanice The Economist