Autoexcluderea Regatului din Uniunea Europeană pare doar o chestiune de timp. Înainte de a face orice gest necugetat, Londra trebuie să calculeze exact cât are de pierdut și cât de câștigat de pe urma unei asemenea rupturi.
«Noi nu visăm la o existență confortabilă și călduță la marginea comunității europene», spunea Margaret Thatcher în 1988. Acum, situația pare să se fi schimbat. Sondajele de opinie arată că majoritatea englezilor ar prefera să părăsească Uniunea Europeană. Iar Partidul Conservator al baronesei Thatcher, responsabil de intrarea Marii Britanii în Uniune acum patru decenii, este divizat între cei care vor să rămână în comunitate, însă cu un grad mare de independență, și cei care vor să plece cu totul. Cel de-al doilea grup ia proporții de la o zi la alta.
Până și cei mai acerbi critici britanici ai Uniunii sunt șocați de viteza cu care se mișcă lucrurile. În Parlament, discursurile antieuropene sunt la ordinea zilei. Facțiunea eurosceptică din Partidul Conservator devine tot mai drastică, la fel cum în Partidul Republican din SUA conservatorismul social s-a transformat dintr-o mișcare internă, este adevărat, influentă, într-una de un radicalism intolerant. Partidul Independenței din Regatul Unit (UKIP), care pledează pentru ieșirea din Uniune, a evoluat dintr-o formațiune marginală într-una tot mai populară. Este doar o chestiune de timp până când Parlamentul va decide organizarea unui referendum privind autoexpulzarea Marii Britanii din UE.
Europa continentală este, la rândul său, surprinsă – și agasată. Reprezentanții săi sunt mirați de atitudinea Marii Britanii față de acest club care, în opinia majorității, a luat-o într-o direcție vădit anglo-saxonă, cel puțin în ultimele două decenii. Sunt dezgustați, de asemenea, de felul în care Anglia se folosește de argumentul plecării ca de un instrument de negociere, mai ales acum, când întreaga zonă euro se adâncește din nou în criză. Așa cum văd ei lucrurile, de fapt, Regatul forțează obținerea unei poziții privilegiate în acest club, poziție care să-i permită să se bucure de beneficiile liberului schimb fără a respecta însă regulile cărora se supun ceilalți membri. La Berlin și Roma, liderii politici, ajunși la limita răbdării, spun pe ton tot mai ridicat că Londra trebuie să se decidă odată pentru totdeauna: rămâne sau pleacă?
Un cerc diplomatic ratat
Din perspectiva unei publicații economice liberale care a criticat mai toate măsurile Bruxelles-ului din ultima vreme, exitul britanic reprezintă o dublă tragedie. Pe de o parte, englezii vor avea de tras mai mult decât au impresia acum. Europa, pe ansamblu, va avea de suferit. Marea Britanie a impus încă de la aderare principiile liberului schimb și slăbirea birocrației, așa că, odată ieșită, Uniunea ar intra într-o stare letargică și s-ar îndepărta și mai mult de America și de lumea emergentă.
Cel mai rapid mod prin care Anglia și-ar putea lua la revedere ar fi un referendum inițiat de un premier tot mai presat de sentimentele antieuropene din parlament și din societate, pe ansamblu. Iar David Cameron a încercat să evite o asemenea soluție, optând mai degrabă pentru alegerea între actualul status quo și un grad mai mare de autonomie. Doar că cei din jurul său nu-l susțin mai deloc, iar parlamentarii conservatori se uită pieziș în dreapta, către colegii din UKIP, și pretind o alternativă mai drastică.
O altă cale ar fi cea diplomatică. Euroscepticii cu mai multă minte, printre care se numără și premierul, nu vor să iasă pur și simplu, ci și-ar dori doar recuperarea anumitor prerogative cedate în trecut Bruxelles-ului. Doar că, în urmărirea acestui scop, au procedat îndoielnic. Anul trecut, aproape toate statele membre UE s-au opus tentativei lui David Cameron de a bloca tratatul fiscal menit să rezolve criza euro. În general, tot mai mulți înalți demnitari se declară agasați de pretențiile britanice. Mulți (incluzând-o aici și pe Angela Merkel) ar prefera să nu se ajungă la excluderea Regatului Unit, însă nu sunt nici atât de disperați să lupte pentru păstrarea bunelor relații cu guvernul Cameron. Alții, și aici este cazul Franței, nu s-ar întrista deloc în cazul ieșirii celui mai dificil membru al Uniunii.
Cu cărțile pe masă
Și totuși, ce se va întâmpla dacă Marea Britanie chiar va ieși? Economiile anuale ale Londrei ar fi de puțin peste 10 miliarde de euro. Odată scăpată de politica agrară comună, alimentele s-ar putea ieftini. Ieșită din piața unică, nu ar fi nevoită să mai respecte enervantele directive privind imigrația și angajările. Iar coloșii din City nu ar mai fi îngrijorați de taxa pe tranzacții și de restul reglementărilor financiare plănuite de Uniune.
Toate bune, doar că, în cazul exitului, costurile ar fi mult mai mari, ținând cont că jumătate din exporturile britanice merge către Uniune. Producătorii auto care au ales Anglia pentru stabilirea centrelor de operațiuni ar începe, unul câte unul, să-și facă bagajele. Li se vor alătura, în scurt timp, și marii jucători din servicii financiare. Londra ar trebui să renegocieze mii de acorduri comerciale bilaterale de pe o poziție mult mai slabă decât cea conferită de apartenența la UE.
În rândul adepților acestei alternative circulă o variantă prin care țara să părăsească Uniunea, dar să-și păstreze actualele avantaje de pe urma liberului schimb (ca o analogie, este ca și cum ai mânca la un restaurant și ai pleca fără să achiți nota de plată). Câțiva eurosceptici cred că Marea Britanie s-ar putea alătura Norvegiei în Zona Economică Europeană. Doar că asta i-ar pune în situația de a accepta reglementări europene asupra cărora nu ar avea niciun drept să intervină – ceea ce le repugnă celor mai mulți englezi, în frunte cu euroscepticii. Alții mizează pe un statut similar cu cel al Elveției, care, deși mai îndepărtată de miezul Uniunii, are acorduri de liber schimb avantajoase cu membrii UE. Se înșală: Comisia regretă de pe acum înțelegerea cu Elveția, deci nu se pune problema să acorde aceleași drepturi unui stat mult mai mare și imprevizibil, cum este Marea Britanie. Așadar, singura care rămâne în picioare este varianta referendumului.
Ce se poate face pentru a preveni acest dezastru? Poate părea ciudat că afirmăm asta, însă David Cameron ar trebui să urmeze exemplul baronesei Thatcher. Care era impulsivă și indiferentă la presiunile Bruxelles-ului, dar știa când e cazul să facă front comun cu restul liderilor europeni. Din păcate, diplomația britanică nu mai este ce a fost. Obsedați să-și recapte vechile prerogative și să pară intransigenți în fața electoratului, actualii lideri britanici par să fi dat uitării arta negocierii. Totuși, de multe ori, pretențiile premierului Cameron sunt justificate, mai ales atunci când pledează pentru extinderea pieței unice ca soluție la revenirea economiei. Și să nu uităm că are în continuare simpatizanți de marcă în Europa, printre ei numărându-se chiar și Angela Merkel. Însă aceștia evită, de cele mai multe ori, să ia partea unei țări „obsedate de șantaj“.
Urâm Europa, dar de ce?
Pentru guvern, prioritară ar trebui să fie și informarea corectă a cetățenilor în privința consecințelor reale ale ieșirii din Uniune. Iar marile corporații și băncile din City, puternic dependente de relația cu continentul, trebuie să-și facă și ele cunoscut punctul de vedere. Partidul Laburist, care a făcut un joc periculos și cinic, trebuie, la rândul său, să-și schimbe strategia. În octombrie, parlamentarii laburiști au votat cot la cot cu conservatorii antieuropeni în chestiunea bugetului UE, ceea ce a dus la prima înfrângere notabilă a actualului guvern. Dacă vor veni în continuare în sprijinul euroscepticilor, laburiștii vor crește șansele ca executivul să propună un referendum pe tema exitului.
Atât acasă, cât și la Bruxelles, responsabilitatea va cădea pe umerii lui David Cameron și ai ministrului său de finanțe, George Osborne. Ei trebuie să le reamintească britanicilor câte victorii au repurtat în interiorul Uniunii și la ce pericole se expun dacă decid să părăsească clubul. Mai mult decât orice, cei doi trebuie să redescopere avantajele negocierii și ale compromisului. Este relevant aici cazul referendumului, cea mai rapidă și radicală metodă de plecare din UE. Prea rapidă, însă. Guvernul trebuie să reziste în fața grupurilor care presează în această direcție, cel puțin până când se lămurește ce vrea exact de la această Europă din care va vota să plece – sau să rămână.
Poziția Marii Britanii în Europa poate deveni destul de ingrată, mai ales dacă, în lupta cu recesiunea, statele din zona euro vor deveni și mai unite, atrăgând ca un nucleu dur și restul țărilor membre UE. Doar că nu se știe dacă așa vor merge lucrurile, și este la fel de posibil ca Londra să nu fie marginalizată. Indiferent cât este de dificilă și chiar umilitoare această așteptare, cel mai bun drum pentru Londra rămâne atașamentul față de Europa (o Europă pe care, ulterior, cu lecțiile învățate, ar putea-o atrage în direcția sa).