Să-l lăsăm să-și savureze victoria măcar câteva zile. Se bucură de o victorie neașteptată pentru mulți: în final, nimeni de la Roosevelt încoace nu a reușit să fie reales în condițiile unui șomaj atât de ridicat. Națiunea părea pesimistă și divizată, culmea, mai degrabă pe chestiuni rasiale decât economice. Cea mai celebră realizare a sa, reforma sănătății, s-a dovedit extrem de nepopulară. Republicanii au cheltuit 800 de milioane de dolari ca să-l dea la o parte. Și totuși, pe 6 noiembrie, Barack Obama a reușit să-și adjudece toate statele pe care le câștigase data trecută, cu excepția Indianei și a Carolinei de Nord, lăudându-se cu o victorie solidă, de 332 de colegii electorale la 206, în fața lui Mitt Romney. Democrații se bucură din nou de majoritate în Senat, deși se așteptau s-o piardă, iar președintele a ținut cel mai bun discurs al său de mulți ani încoace.
În realitate, victoria lui Obama este și mai mică, și mai mare decât pare. Mai mică, deoarece nimeni nu s-a putut bucura cu adevărat cum s-ar fi cuvenit, pentru că urmează vremuri foarte grele. Mai mare, pentru că dacă acest președinte, ale cărui cuvinte sună tot timpul mai bine decât faptele în care se concretizează, reușește să cadă la pace cu republicanii, împreună vor avea oportunitatea (extrem de rară) de a cimenta moștenirea politică a lui Barack Obama, de a reda eligibilitate dreptei americane și de a face, în sfârșit, ordine în finanțele și deciziile politice care marchează această țară.

Revista noastră l-a sprijinit pe Obama, deci evident că suntem mulțumiți că el a ieșit câștigător. Dar a fost norocos: norocos că, a doua oară la rând, s-a confruntat cu un candidat mai puțin influent decât el, tras în jos și de bagajul nefericit al partidului pe care-l reprezintă. Norocos și pentru că economia americană a început să dea semne de ameliorare exact când era cea mai mare nevoie. Norocos chiar și pentru că uraganul Sandy s-a produs exact acum.
Și totuși, dacă vrea ca al doilea său mandat să se dovedească mai puțin dezamăgitor decât primul, este de ajuns să găsească drumul spre îmblânzirea opoziției. Iar republicanii, dacă sunt destul de deschiși la minte, vor realiza că singura lor șansă pentru reabilitarea în fața electoratului este să gestioneze impecabil relația cu acest lider care nu mai poate candida încă o dată. În plus, nevoia de colaborare este mai stringentă ca niciodată.

Dacă nu se ajunge la o înțelegere, peste două luni, America va pica de pe „vârful fiscal“ care, printr-o com­binație de creșteri automate de taxe și de tăieri de cheltuieli, poate ajunge la 5% din PIB. Cu alte cuvinte, un dezastru iremediabil pentru o economie care nu crește cu peste 2% pe an. Pe lângă acest risc iminent, există și o criză la fel de acută, dar mai profundă: America se autoimpozitează ca un stat mic, dar cheltuie ca unul imens. Dacă includem în acest calcul și fenomenul de îmbătrânire a populației, ajungem la faliment. În aceste condiții, președintele ar rămâne în istorie ca un exemplu negativ; piețele de obligațiuni l-ar sancționa însă mult mai rapid.

În actualele condiții, este evident că Obama nu va reuși să abordeze eficient toate problemele odată. Ce poate face însă este să forțeze ajungerea la un compromis rapid cu oponenții. Și să fie foarte radical în privința contribuției pe care ar trebui să o aibă creșterea taxelor (subiect detestat de republicani) și tăierile de cheltuieli (subiect detestat de democrați) la reducerea deficitului. Apoi, în privința scutirilor de taxe ce trebuie eliminate. Evident, în pri­vința a nenumărate alte subiecte, în frunte cu sistemele de asigurări sociale și de sănătate.

Mai presus de orice, un acord bipartizan asupra bugetului ar face bine întregii Americi – dar și întregii lumi. Ar încuraja investitorii, întărind astfel economia SUA și ratingul de țară, dar mai ales existența capitalismului în sine. Astfel, inamici ca Iranul sau Coreea de Nord ar reîncepe să respecte puterea americană. Un acord bugetar ar reaminti lumii că democrația există și funcționează, mai ales acum, când noua conducere a Chinei dă semne de întoarcere la dictatură. În schimb, patru ani de frustrare și de criză i-ar face atât Americii, cât și lumii, pe ansamblu, un imens rău.