Scopul monedei unice era de a închega piața unică. Se pare, însă, că va sfârși prin a o destrăma definitiv
În Europa, căile ferate au reprezentat, încă de la apariție, un instrument al statului.
„Nu mai construiți fortărețe, este timpul șinelor de tren“, spunea faimosul mareșal prusac Helmuth von Moltke. Însă chiar și azi, în epoca integrării europene (pentru care UE tocmai și-a adjudecat premiul Nobel pentru Pace), căile ferate fac obiectul geloziei între statele membre. Diversitatea ecartamentelor și a sistemelor de semnalizare și de electrificare, ca să nu mai vorbim de varietatea regulilor care vin în ajutorul exclusiv al anumitor operatori, fac ca peisajul feroviar european să arate mai degrabă ca o cârpeală nereușită.
Pe de altă parte, cea mai notabilă realizare a UE, piața unică, marchează 20 de ani de la apariție. La acea vreme, fusese concepută ca o zonă de liberă circulație a bunurilor, serviciilor, oamenilor și capitalului. Drept urmare, a dus la o creștere fără precedent a comerțului și productivității. O bună parte din actualul succes al Germaniei se datorează mutării producției industriale în zone mai ieftine din Europa Centrală și de Est. Este de ajuns însă să arunci o privire asupra infrastructurii feroviare care străbate piața unică pentru a pricepe două lecții.
Este fragmentată, puține state acordând prioritate conexiunilor transfrontaliere, iar integrarea eficientă a acestui sistem comunitar necesită un efort fantastic de îndepărtare a barierelor de tot felul.
Până când această integrare va deveni un fapt, un tren care transportă mașini Volvo din Suedia în Italia trebuie să-și schimbe locomotivele și personalul de trei sau patru ori. Bine nu stă nici transportul naval de mărfuri. Granițele pieței unice nu au în vedere și mările, așa că un vas care pleacă dintr-un port UE către altul trebuie să se supună de fiecare dată formalităților vamale. Excepție face transportul aerian: în acest sector piața a fost deja liberalizată, permițând ascensiunea companiilor low-cost, iar certificarea aparatelor de zbor se face centralizat. În continuare, totuși, sistemele de control al traficului funcționează doar la nivel național. Spațiul aerian european este comparabil ca mărime cu cel american, însă, deși este mai puțin aglomerat, necesită costuri duble.
Nu există summit UE la care beneficiile pieței unice să nu fie ridicate în slăvi. La ultima astfel de întrunire, unul dintre capetele de afiș a fost lansarea „rețelelor transeuropene”. Cu alte cuvinte, coridoare de transport care ar urma să fie realizate dintr-un fond de 50 de miliarde de euro, intitulat „Facilitatea de Conectare a Europei“ (CEF). Chiar și așa, progresul nu poate fi decât extrem de lent. Nu prea există apetit politic pentru atacarea grupurilor de interese care fac jocurile în momentul de față și nici bani pentru dezvoltarea unei infrastructuri noi. Investiția în CEF s-ar putea dovedi una dintre cele mai eficiente utilizări a banilor europeni, însă cel mai probabil va cădea victimă politicilor bugetare comunitare, în care francezii cer bani pentru agricultură, iar centrul continentului vrea să primească în continuare fonduri de dezvoltare regională.
Adevăratul tumult are loc la Bruxelles, unde oficialii nu-și mai pun problema promovării și consolidării pieței unice, ci a supraviețuirii acesteia. Mario Monti, actual premier al Italiei și fost comisar pentru piața unică, spune că există riscul „reducerii sau chiar dezintegrării“ acesteia. Și că dezastrul zonei euro a dus la diferențe mari între costurile de împrumut ale companiilor și la înghețarea creditării interbancare, dar și la îndemnurile adresate băncilor de unele guverne, de a preveni migrația capitalului în afara granițelor sau la ascensiunea protecționismului, care afectează deopotrivă angajații și bunurile din Uniune. Or, integrarea economică a reprezentat, de la bun început, unul dintre stâlpii de susținere ai proiectului european. Piața unică a fost consfințită de Actul Unic European din 1986, care instituia aproape 300 de măsuri ce urmau să fie luate până la finalul lui 1992, de la desființarea controalelor vamale la recunoașterea reciprocă a standardelor. Chiar și acum, ea reprezintă, de fapt, rezultatul unei permanente negocieri între federaliști și liberali.
Oricum o dai nu e bine
Moneda unică era menită să închege definitiv piața unică, prin reducerea costurilor de tranzacție și a riscurilor devalorizării competitive. Ar fi, atunci, posibil să ducă la destrămarea sa?
Un raport recent realizat de Consiliul European pentru Relații Internaționale arată că piața unică va avea de suferit, indiferent de ce turnură vor lua lucrurile de-acum încolo. Dispariția euro ar duce la impunerea controalelor de capital, a barierelor comerciale și a verificărilor vamale, pentru stoparea fluxului imigraționist. Pe de altă parte, continuarea actualei stări de fapt ar încetini procesul de dezintegrare, însă nu l-ar stopa, și, oricum, ar alimenta pornirile populiste din interiorul Uniunii. Varianta federalizării, concretizată printr-o uniune bancară și prin emiterea comună de eurobonduri, comportă riscuri pentru statele din afara zonei euro, cum este și cazul Marii Britanii, care se teme că cele 17 state „din interior“ le vor impune reguli la care nu au aderat. Mai există și a patra opțiune: o integrare mai solidă, dublată de o consolidare a pieței unice, ceea ce ar duce la relansarea negocierilor între statele membre și nemembre ale zonei euro. Chiar și în actuala harababură, mai există propuneri care ar putea schimba ceva. Serviciile, de pildă, au cea mai mare pondere în producția totală a Uniunii, dar sunt prost integrate și nu se compară cu cele din SUA în termeni de productivitate. Apoi, dacă tratatele UE tot vor fi modificate, pentru crearea unui comisar plenipotențiar menit să supervizeze bugetele naționale, de ce nu ar apărea și un comisar cu puteri juridice ample, care să gestioneze piața unică?
Toate statele europene au nevoie ca de aer de creștere economică. Cele mai nefericite dintre ele nu pot fi ajutate decât printr-un acces sporit la piețele vecine și un mix eficient de reforme structurale. Altfel, pot fi sigure că vor pierde trenul integrării.
Charlemagne este comentariul pe teme europene al revistei britanice The Economist