Oare va putea fi vreodată pace între arabi și evrei? Ultimele desfășurări de forțe dau de înțeles că suntem departe de punctul în care să putem măcar spera. În vreme ce autoritățile se acuză reciproc că „ei au tras primii, nu noi“, zeci de clădiri au fost doborâte, 6 israelieni și peste 140 de palestinieni, majoritatea civili, au fost uciși. Și, pentru prima dată în istoria conflictului, din Gaza au fost trimise proiectile către orașul sfânt Ierusalim. 

În timp ce evreii și palestinienii par înțepeniți în acest război străvechi, în jurul lor, Orientul Mijlociu se schimbă. Primăvara arabă a aruncat vechea orânduire în aer, iar cele două națiuni sunt, cu sau fără voia lor, prinse în acest vârtej. Poate că noua stare de fapt va agrava conflictul. Dar există o șansă ca, în realitate, să ducă la încetarea ostilităților.

La prima vedere, este foarte greu să găsești motive de optimism. Chiar dacă armistițiul din 21 noiembrie va rămâne în picioare, vărsarea de sânge de luna trecută a îndârjit liderii ambelor tabere. Hamas, mișcarea islamistă aflată la conducerea Fâșiei Gaza încă din 2007, va pretinde că a forțat retragerea trupelor rivale. În final, deși a lichidat câteva din figurile emblematice ale Hamas și a reușit să-i înghesuie pe cei 1,7 milioane de locuitori ai Fâșiei în unul dintre cele mai mizerabile și aglomerate petice de pe pământ de pe glob, Israelul nu a înfrânt mișcarea.

Ajutorul din afară, vital

De altfel, Hamas devine tot mai populară și în Cisiordania, aflată momentan sub influența unei facțiuni palestiniene moderate rivale, Fatah. Și își face tot mai mulți prieteni în regiune. Turcia, care a renăscut ca o putere regională majoră, era până de curând cel mai apropiat aliat musulman al Israelului. Acum, a trecut de cealaltă parte a baricadei. La fel și Qatarul. Venirea Frăției Musulmane la putere în Egipt, sub coordonarea președintelui Mohamed Morsi, a modificat radical echilibrul de forțe din regiune. Hosni Mubarak, despotul laic care a condus cel mai populat stat din zonă timp de 30 de ani, nu a prea avut timp de Hamas. În schimb, Frăția este o aliată a mișcării palestiniene, iar liderii săi sunt aleși relativ democratic. 

În același timp, Israelul va trage exact concluziile opuse. Din perspectivă militară, micul stat iudaic a închis gura militanților palestinieni. Sistemul antirachetă Iron Dome și-a făcut treaba. În termeni diplomatici, America își declară în continuare susținerea fermă pentru cauza israeliană, iar tot mai multe state europene întorc spatele Hamas. Chiar dacă islamiștii veniți la putere în urma primăverii arabe detestă Israelul, prioritară pentru ei va fi rezolvarea problemelor interne. Apoi, bugetul de apărare al Israelului este mai mare decât al celor patru state arabe vecine la un loc – or, dacă ar intra în conflict cu superputerea regională, noii lideri locali nu ar avea cum să-și mai redreseze economiile.

Ceea ce nu înseamnă că evreii se pot culca pe o ureche. Nu, ceva trebuie schimbat: democrația a pătruns în mai toate statele arabe. În aceste condiții, dacă liderii de la Tel Aviv cred că pot continua să priveze națiunea palestiniană de dreptul la autodeterminare, nu vor face decât să mai ardă puțin din fitilul bombei cu ceas care stă să explodeze în teritoriile ocupate.

Soluția este una singură, trâmbițată cu orice ocazie de lumea occidentală și de vocile raționale din cele două tabere: crearea a două state, prin cedarea de teritorii de către Israel. Egiptul este mai bine poziționat ca oricând să convingă Hamas de necesitatea acceptării unui stat iudaic fondat în interiorul granițelor stabilite în 1967, ceea ce presupune redistribuirea anumitor teritorii și partajarea Ierusalimului. Restul vecinilor arabi ar trebui să se implice în împăcarea celor două facțiuni rivale, Hamas și Fatah. O asemenea unire a forțelor ar contribui mult mai mult la crearea unui stat palestinian decât clasica pretenție de recunoaștere, înaintată fără nicio șansă de succes Națiunilor Unite.