Rezultatele întâlnirii liderilor europeni din Bruxelles, de la finalul lui iunie, au fost mai promițătoare decât ne-am fi așteptat. Printre soluțiile acceptate în vederea gestionării interminabilei crize a datoriilor, se numără și recapitalizarea directă a băncilor cu probleme – cu alte cuvinte, fără intermedierea inutilă a guvernelor din statele de care aparțin. În plus, s-a căzut de acord asupra utilizării fondurilor de salvare pentru achiziția de bonduri guvernamentale emise de țările aflate la ananghie, fără a le impune acestora condiții la fel de dure ca în trecut.

În replică, moneda unică s-a apreciat rapid, piețele financiare s-au învigorat și ele, iar prețul petrolului a crescut brusc. Dobânzile obligațiunilor guvernamentale spaniole și italiene au scăzut; la fel s-a întâmplat și cu bondurile emise de Irlanda, care a primit astfel o gură de aer consistentă, prin ușurarea costurilor necesare orânduirii sistemului bancar. Ba mai mult, guvernul de la Dublin a decis să se împrumute printr-o emisiune de obligațiuni de stat pe termen scurt programată pentru 5 iulie, prima asemenea acțiune din 2010 încoace.

Și totuși, în urma summitului din iunie au rămas multe probleme nerezolvate. Teoretic, noul acord este menit să rupă zalele care legau, până acum, guvernele slăbite ale zonei euro de băncile și mai slăbite din regiune. Or, practic, acest deziderat nu poate fi posibil până când Banca Centrală Europeană nu va primi drepturi totale de supraveghere a sistemelor bancare din zona euro – ceea ce va lua cu siguranță mai mult de șase luni, cât s-a prefigurat în timpul consiliului. Până atunci, acest acord încheiat în orele nopții s-ar putea împiedica de câteva obstacole legale, cum ar fi modificarea obiectivelor finale ale fondului de salvare fără ca tratatul care a instituit acest fond să fie schimbat la rândul său, sau obiecțiile venite din micile state nordice – Finlanda, de pildă, nu este de acord cu folosirea acestor sume pentru achiziția de obligațiuni de pe piețele secundare. Între timp, să nu uităm că Grecia reprezintă în continuare cartoful fierbinte al continentului, cu un guvern nou, dar slab, care încearcă să obțină la nesfârșit amânări din partea statelor creditoare.

Chiar niciunde nu mai e bine?

Toate acestea duc la sporirea incertitudinilor din economia globală. În zona euro, rata șomajului a ajuns, în mai, la 11,1%, cel mai mare procentaj din 1995 încoace. Indicele compozit al puterii de cumpărare a managerilor (PMI), care acoperă toate sectoarele, de la servicii la producție, a dat semne de revenire în iunie, ajungând la 46,4, dar a rămas sub pragul de 50, care separă creșterea de recesiune. Până și solida economie germană pare extenuată, indicii privind producția înregistrând, în iunie, cele mai mici valori din ultimii trei ani.
Producția industrială arată îngrijorător în întreaga lume, nu doar în Europa. În SUA, indicii stau aproape la fel de rău ca de cealaltă parte a Oceanului, iar cele mai lovite sunt comenzile noi, semn că lucrurile nu-și vor reveni prea curând. Principala cauză a prăbușirii a fost declinul abrupt al noilor comenzi la export, producătorii plângându-se de cererea slabă venită dinspre China și Europa.
Și în Asia asistăm la o frânare a industriei. În Japonia, indexul PMI a coborât sub 50, pentru prima dată din noiembrie. China se situează ușor deasupra acestui prag, după luni bune de scădere – adaptându-ne la situația acestei țări, cel mai probabil această reducere constantă presupune că producția industrială va crește anul acesta doar cu 10% în loc de 15%. Totuși, orice slăbire a Chinei trimite fiori în restul piețelor care trăiesc de pe urma exporturilor către această țară – situație în care se află și Brazilia, unde sectorul industrial s-a contractat a treia lună la rând.

Acum, mingea se află în terenul băncilor centrale. De ele și de capacitatea lor de a lua decizii radicale depinde durata perioadei rămase până la finalul crizei globale.