Sunt unele momente politice care nu ți se șterg din amintire. Îmi amintesc foarte bine cum stăteam în 2002 în Place de l’Opéra din Paris în ajunul alegerilor prezidențiale din Franța și urmăream un discurs ținut la un miting de Jean-Marie Le Pen. Lângă mine se aflau câțiva membri ai Forza Nuova, un partid italian de extrema dreaptă. Părea un moment nou și primejdios pentru democrația europeană, scrie Gideon Rachman, în The Financial Times.

Acum, după aproape 20 de ani, extrema dreaptă a devenit un element mai familiar al peisajului politic european. În Franța, Marine Le Pen, fiica lui Jean-Marie, conduce acum Adunarea Națională (RN). Care a încheiat alegerile din acest weekend dezamăgită, întrucât partidul n-a reușit să câștige controlul niciuneia dintre regiunile Franței. Însă partidul lui Le Pen e considerabil mai puternic decât acum 20 de ani. Marine va fi portstindardul RN la alegerile prezidențiale de anul viitor și are o mică șansă de a le câștiga.

Cele mai multe state UE au acum câte un partid important de extrema dreaptă. Termenul de „extrema dreaptă” este, evident, contestat. Unii preferă etichete precum „populist de dreapta”. Însă partidele reunite în principalele grupuri de extrema dreaptă din Parlamentul European au caracteristici destul de consecvente. Printre ele regăsim ostilitatea feroce față de imigrație, și în special față de musulmani; retorica anti-elite, cu nuanțe de teorii conspirative; conservatorismul cultural, ultranaționalismul și euroscepticismul. Frecvent întâlnim și o atitudine echivocă față de fascismul anilor ’30 – fie că e vorba de Vichy în Franța, de Mussolini în Italia, de Franco în Spania ori de naziștii din Germania și Austria.

Umbra anilor ’30 planează deasupra extremei drepte europene. Ea explică și indignarea din UE din 2000, atunci când Partidul Libertății s-a alăturat în premieră unui guvern de coaliție austriac, cât și teama din 2002, când Le Pen tatăl a ajuns în turul al doilea al alegerilor din Franța. La acea vreme alegerea părea simplă. Extremismul de dreapta trebuie să fie zdrobit, căci altfel democrația va fi în primejdie.

20 de ani mai târziu, situația este mult mai ambiguă. Extrema dreaptă a devenit o forță consacrată pe tot cuprinsul Europei. Dar aduce mai degrabă cu o maladie cronică decât cu un pericol de moarte.

Am învățat între timp că partidele de extrema dreaptă pot participa la guvernare fără ca democrația să dispară, așa cum s-a întâmplat în 1933 la Berlin, când Hitler a format coaliția de guvernare. Din contră, partide catalogate de extrema dreaptă au intrat în coaliții de guvernare în Austria, Italia, Estonia și Finlanda – iar apoi au pierdut puterea. În loc să se sfârșească, democrația se adaptează.

S-a întâmplat uneori ca partidele de extrema dreaptă să accepte compromisuri în privința unora dintre revendicările lor radicale și să-și piardă popularitatea – e ceea ce s-a întâmplat cu Finlandezi Adevărați. Ori s-au lăsat prinse în scandaluri răsunătoare și și-au pierdut și popularitatea și puterea – cum s-a întâmplat cu Partidul Libertății în Austria și cu Ekre în Estonia.

Însă procesul adaptării democratice funcționează în ambele sensuri. Multe partide consacrate au adoptat politici promovate cândva de extrema dreaptă, în tentativa de a le fura alegătorii. Coaliția de guvernare din Danemarca adoptă o linie tot mai dură în privința imigrației, amenințând cu repatrierea refugiaților sirieni, justificată prin afirmația dubioasă cum că Siria ar fi acum o țară „sigură”. În Franța, un cunoscut ministru din guvernul președintelui Emmanuel Macron a mers chiar până acolo încât s-o acuze pe Le Pen că e prea „blândă” cu islamismul.

Următoarea țară în care un partid etichetat uneori ca fiind de „extrema dreaptă” s-ar putea alătura unei coaliții de guvernare e Suedia, al cărei guvern tocmai a căzut. Democrații Suedezi, un partid considerat cândva paria din cauza originii sale neo-naziste, pare acum a fi aproape de a accede la putere. Democrații Suedezi și-au mai moderat discursul și imaginea. Însă orice guvern suedez care i-ar coopta și pe ei își va asuma probabil poziții cu privire la chestiuni precum imigrația și islamul care în urmă cu un deceniu erau inimaginabile.

Pentru liberali acest proces e deprimant, chiar alarmant. Dar, din multe puncte de vedere, așa ar trebui în teorie să funcționeze democrația. Sentimentele populare se schimbă; partidele se adaptează.

Totuși, e mult prea devreme pentru a fi deplin optimiști în privința capacității democrației europene de a absorbi politica de extrema dreaptă. Există două mari încercări care ne pot aștepta în viitor. În primul rând, ce se întâmplă atunci când un partid de extrema dreaptă guvernează nu în coaliție, ci de unul singur? În al doilea rând, ce s-ar întâmpla dacă una dintre marile puteri din UE ar vira către extrema dreaptă? Acest lucru s-ar putea întâmpla în Italia, dacă următorul guvern va avea drept nucleu două partide de dreapta radicală – Frații Italiei și Liga. S-ar putea întâmpla în Franța, dacă Le Pen ar câștiga președinția.

Indiciile pe care ni le oferă Ungaria și Polonia cu privire la ce ar putea face extrema dreaptă, liberă de constrângerea unor parteneri de coaliție, nu sunt încurajatoare. Viktor Orban din Ungaria a respectat manualul clasic al autocratului emasculând presa și justiția pentru a prinde rădăcini la putere. Anul acesta, când cancelarul german Angela Merkel va pleca de la putere, Orban va deveni cel mai longeviv conducător din UE în funcție – fapt care mai are și alte explicații pe lângă popularitatea sa reală.

Dificultatea UE de a se acomoda cu conducători de extrema dreaptă e reflectată de îndârjirea tot mai mare a ciocnirilor dintre Orban și majoritatea celorlalți lideri UE. Însă Ungaria e o țară mică, astfel încât impactul ei asupra întregii UE poate fi gestionat. Dacă Le Pen ar câștiga la anul alegerile prezidențiale din Franța, unda de șoc s-ar resimți pe tot cuprinsul continentului. N-ar fi de neconceput nici ca UE să se rupă în urma unui asemenea impact. Alternativ, UE ar putea adopta tiparul democrațiilor naționale ale Europei – transformându-se într-o coaliție incomodă a politicienilor de extrema dreaptă și de centru.