Când jurnalistul englez Ed Vulliamy a vizitat capitala României în 1996, a dat cu ochii de grupurile de tineri care îşi duceau viaţa prin canale, în gări sau pe străzi. Anul acesta, Ed a vizitat din nou Bucureştiul şi a descoperit că, abia acum, la 20 de ani după căderea lui Ceauşescu, lucrurile încep să se schimbe în bine. „Aceştia sunt copiii revoluţiei”, spune Vulliamy. „Cei care au fost crescuţi în orfelinatele făcute de Ceauşescu şi care, imediat
Când jurnalistul englez Ed Vulliamy a vizitat capitala României în 1996, a dat cu ochii de grupurile de tineri care îşi duceau viaţa prin canale, în gări sau pe străzi. Anul acesta, Ed a vizitat din nou Bucureştiul şi a descoperit că, abia acum, la 20 de ani după căderea lui Ceauşescu, lucrurile încep să se schimbe în bine.
„Aceştia sunt copiii revoluţiei”, spune Vulliamy. „Cei care au fost crescuţi în orfelinatele făcute de Ceauşescu şi care, imediat după Revoluţie, au fost găsiţi lipsiţi de ajutor în paturi de fier sau, întocmai ca nişte puşcăriaşi. Noul regim i-a lăsat fără ajutor şi i-a lăsat să se decurce singuri. Orfani, fără studii, fără nicio şansă de a avea un loc de muncă, aceştia au ajuns să se drogheze, iar fetele au început să practice singurul job pe care îl aveau la îndemână: prostituţia”.
Mulţi dintre ei au reuţit să plece în Europa de Est, observă jurnalistul. Acolo au încercat să-şi construiască viaţa. Pentru restul, libertatea câştigată la Revoluţie nu a echivalat deloc cu rezolvarea problemelor.
„În Gara de Nord din Bucureşti, multe fete îşi petreceau zile în şir vânzându-şi corpul străinilor – majoritatea britanici”, scrie Vulliamy în „The Guardian”.
„În 2009, viaţa copiilor străzii este la fel de grea precum a fost întotdeauna”, notează britanicul, deşi recunoaşte că începe să se întrevadă un pic de speranţă, în urma implicării unor organizaţii non-profit.
Cei pe care-i cunoscuse la prima vizită, în 1996, şi-au schimbat mentalitatea. După 6 ani de închisoare pentru posesie de droguri, unul dintre ei îşi expune modul în care a gândit atunci când a fost eliberat: „Dacă voi continua aşa, voi muri, ceea ce nu ar fi chiar rău, dat fiind faptul că viaţa este foarte crudă. Dar ce-ar fi dacă m-aş schimba înainte să fie prea târziu?”.
„Oamenii au uitat de copiii străzii. Aşa că, am fost nevoiţi să ne educăm singuri, dacă sistemul nu vrea să ne educe”, spune un altul, care „şi-a băgat minţile în cap” şi a început să muncească.
Articolul din „The Guardian” aduce şi oarecare notă de optimism: lucrurile par că încep să iasă la lumină. Dar, pe de altă parte, denotă toată anormalitatea din aceşti 20 de ani: un stat care nu s-a implicat în problemele importante ale României, copii trăind în canale, drogaţi, prostituţie.