Există un evident paradox în campania de reprimare pe care Vladimir Putin a lansat-o de când a obţinut cel de al treilea mandat de preşedinte.
Dacă Putin se bucură de sprijinul majorităţii – un sondaj recent arată că peste 33% din populaţie doreşte ca el să rămână în funcţie şi după 2018, pentru un al patrulea mandat – iar dacă opoziţia care a umplut străzile din Sankt Petersburg şi Moscova în urmă cu un an recunoaşte ea însăşi că nu este capabilă să vină cu o alternativă, atunci de ce recurge Putin la metode de represiune nemiavăzute din vremurile sovietice?
Metode cum ar fi aceasta: un activist care fugise la Kiev pentru a cere azil politic a fost răpit, maltratat timp de două zile, după care i s-a spus că în cazul în care nu semnează nişte confesiuni care să-i implice pe colegii săi de la conducerea formaţiunii socialiste Frontul de Stânga, Serghei Udalţov şi Konstantin Lebedev, copiii săi vor fi ucişi. Udalţov şi Lebedev sunt anchetaţi pentru "punerea la cale de tulburări de masă" şi sunt pasibili de până la 10 ani de închisoare. Mai sunt utilizate şi alte metode, unele dintre ele mai degrabă machiavelice.
Condamnarea la închisoare primită de membrele formaţiei feministe de punk Pussy Riot reprezintă rezultatul unei astfel de operaţiuni. La început părea că nu are nicio logică: procurorul general nu a mişcat un deget în 2008, atunci când una dintre cele două femei întemniţate, Nadejda Tolokonikova, a luat parte la o orgie ce a avut loc la muzeul de istorie naturală din Moscova. Şi totuşi, atunci când aceeaşi femeie a interpretat un cântec împotriva lui Putin, într-o catedrală aproape goală din Moscova, târziu în noapte, iadul s-a dezlănţuit pe pământ.
Cineva din cercul intim al lui Putin a sesizat oportunitatea de a răsturna situaţia în ceea ce priveşte mişcarea de protest apărută ca urmare a falsificării alegerilor parlamentare de anul trecut. Un conflict care până atunci pusese faţă în faţă tânăra clasă de mijloc urbană cu o birocraţie îmbătrânită, coruptă şi putered de bogată, a fost manipulat astfel încât să pară o provocare pusă la cale de un grup izolat împotriva unei auto-definite majorităţi morale.
Dintre ruşii intervievaţi de Centrul Levada, 79% au declarat că se consideră creştini ortodocşi. O parte a Bisericii care începuse să-şi exprime îndoiala faţă de Putin s-a întors astfel brusc împotriva mişcări de protest, iar Pussy Riot s-a transformat într-un cadou pentru preşedinte. Altă modalitate prin care Putin a slăbit opoziţia a fost aceea de a se preface că îi acordă ceea ce cere: a permis înregistrarea de noi partide, eliminând condiţiile anormal de restrictive impuse acestora. Rezultatul a fost un eşec al opoziţiei la recentele alegeri locale, deoarece susţinerea ei a fost divizată între tot felul de partiduleţe. Vechii guvernatori au fost realeşi în funcţie în toate cele cinci regiuni în care au avut loc alegeri.
Conflictele pe care Putin le-a generat de la realegerea sa – tinerii împotriva bisericii ortodoxe, liberalii împotriva conservatorilor, pro-occidentalii contra naţionaliştilor – toate au alimentat motorul antiamericanismului. În mod oficial America este un partener. Putin o declară atât public, cât şi în privat, lui Barack Obama, cum a făcut-o la ultima întâlnire a celor doi, care a avut loc la Los Cabos, în Mexic. Acestea sunt vorbele, dar în ceea ce priveşte faptele, reprezentanţii SUA în Rusia sunt tataţi ca nişte inamici infiltraţi, motivele lor trezesc suspiciune, agenţia lor de asistenţă este închisă, diplomaţii fac obiectul unor măsuri de supraveghere intruzive.
Acestea sunt doar tactici, iar Putin este un tactician, nu un maestru strateg. Însă niciuna dintre ele nu răspunde la întrebarea cu adevărat importantă: de ce să te străduieşti atât? De ce să închizi internetul atunci când opoziţia strânge voturi pentru un organism ce este gândit să funcţioneze ca o conducere colectivă a consiliului ei de coordonare? Acel proces nu a strâns mai mult de 100.000 de voturi la nivel naţional. De ce să nu elimini o astfel de mişcare embrionară dintr-o singură lovitură? Reprimarea lui Putin îi determină pe analişti să-şi scarpine nedumeriţi creştetele. Există tot felul de teorii care se bat cap în cap: e răzbunător, e plictisit, e nepăsător şi desprins de realitate sau este mai nesigur pe el decât pare să fie.
Însă o altă teorie este cea care merită să fie privită mai îndeaproape. Ea sună cam aşa: adevărata luptă care se duce nu este acel război vizibil dus de tribunale împotriva activiştilor, ci o încleştare sângeroasă, invizibilă, care are loc între grupurile rivale de consilieri din cercul său. În condiţiile în care stabilitatea pe care a reuşit s-o obţină Putin în primele două mandate începe să se transforme în stagnare în cel de al treilea, autoritatea sa începe la rândul ei să fie contestată din interior. Reprimarea, aplicată selectiv şi admirabil manipulată, este răspunsul tactic, temporar, pe care îl dă Putin. Însă acest răspuns nu va atinge cu nimic şi sursa problemelor pe care le are – un sistem de guvernare corupt, rigid, imposibil de reformat, de care numele şi soarta lui sunt indisolubil legate.
SURSA: RADOR