Bret Stephens a scris o opinie pentru The New York Times cu privire la noul coronavirus și răspândirea acestuia în întreaga lume. Totodată, el a vorbit și despre atitudinea Chinei în fața acestei situații în raport cu restul țărilor la nivel mondial.
Garri Kasparov a rezumat cu mult tâlc nenorocirea ultimelor 18 luni. „China ne-a dat un virus”, mi-a spus campionul șahului și al drepturilor omului cu ocazia unui mic dejun luat împreună. „Și lumea liberă ne-a dat vaccinurile”, arată New York Times.
Nu trebuie să fii adept al teoriei scăpării din laborator în privința originii pandemiei pentru a admite următorul fapt: dacă în primele zile critice ale crizei autoritățile chineze nu ar fi încercat să orchestreze o mușamalizare, ar fi putut exista o șansă ca virusul să fie îngrădit. Dar nu, guvernul chinez a început cu minciuni și a continuat să mintă încontinuu de atunci, cu prețul sănătății publice de pretutindeni. În plus, a mai vândut și țărilor sărace din lume un vaccin care nu prea funcționează.
Merită să nu pierzi din vedere aceste realități în momentul în care Partidul Comunist Chinez își celebrează centenarul printr-o demonstrație de emfază și forță. Xi Jinping, cel mai militant și mai opresiv conducător chinez de după Mao Zedong, a ținut un discurs în care a trâmbițat „marea reîntinerire a națiunii chineze”, în vreme ce ridica în slăvi controlul total al partidului asupra vieții politice a țării. El a avertizat că aceia care vor încerca să „intimideze, oprime sau înrobească” China își vor „sparge capetele” de un „Mare Zid de oțel”.
În realitate, nimeni nu încearcă să intimideze, oprime sau înrobească China. Secolul umilinței s-a încheiat demult. Luna aceasta se împlinesc 50 de ani de la vizita secretă a lui Henry Kissinger la Beijing, cea care a inițiat îndelungatul efort bipartid american de a ridica țara din străfundurile în care o aruncase conducerea catastrofală a lui Mao.
Acel efort a reușit să transforme una dintre cele mai sărace țări din lume într-una dintre cele mai bogate.
Din alt punct de vedere, același efort a eșuat
Beijingul nu s-a folosit de belșugul economic tot mai mare pentru a permite mai multă libertate politică. Nu a folosit accederea sa în așa-zisa ordine globală bazată pe reguli pentru a juca după reguli. A mințit când i-a promis Hong Kongului „o țară, două sisteme”.
În China nu se poate avea încredere că-și va onora parteneriatele de afaceri și academice fără a fura proprietate intelectuală la scară masivă. Nu și-a transformat schemele de dezvoltare din țări vulnerabile, de la Ecuador până la Muntenegru, în fundații durabile ale bunăvoinței reciproce, ci în fundații ale exploatării unidirecționale.
Comportamentul neînfrânat al Beijingului îi conferă aparența puterii. Faptul că ascensiunea Chinei e „implacabilă” a devenit un clișeu, tot așa cum se credea că era și a Germaniei acum un pic mai mult de un secol. Corolarul e acela că lumea ar trebui să consimtă la lista tot mai lungă de revendicări a Chinei, între care și revendicările ei maritime din Marea Chinei de Sud și reunificarea (prin forță, dacă e cazul) cu Taiwanul.
Însă aparența puterii tinde să distragă de la realitatea mai puțin vizibilă a vulnerabilității, a fisurilor ascunse în spatele fațadelor impunătoare.
În cazul Beijingului, fisura constă în faptul că regimul e bazat pe minciuni. Și nu e vorba doar de minciunile istorice, cum ar fi omiterea din discursul lui Xi a oricăror referiri la Marea Foamete Chineză, la Revoluția Culturală și alte atrocități în cursul cărora Mao a ucis până la 80 de milioane dintre proprii săi concetățeni. Nu e vorba nici de minciunile politice, cum ar fi agresiva campanie de propagandă a Beijingului pentru a ascunde atrocitățile contra drepturilor omului comise împotriva uigurilor din Xinjiang.
Adevărata problemă cu minciuna este că un regim care-i minte permanent pe alții ajunge în cele din urmă să se mintă și pe sine. După cum scriau anul trecut în The Times Steven Lee Myers și Chris Buckley, autoritatea sanitară din Wuhan „a ascuns informații despre cazuri sistemului național de raportare”, de teamă să nu atragă asupra sa mânia guvernului central. Beijingul nu a aflat de epidemia din oraș decât prin intermediul avertizorilor de integritate care postau documente pe internet. Cam la fel se întâmplă și cu alte aspecte ale guvernării din China, de la datele economice măsluite până la evitarea normelor de siguranță prin corupție.
Nu este vreo problemă recentă. „Conducătorii țărilor totalitare își doresc, firește, să fie informați corect, dar ei, inevitabil, cad iarăși și iarăși pradă propriilor lor minciuni și suferă înfrângeri neașteptate”, scria în 1983 filozoful polonez Leszek Kolakowski. „Încurcați într-o capcană pe care singuri și-au construit-o, ei încearcă să realizeze compromisuri incomode între propria lor nevoie de informație corectă și operațiunile cvasi-automatizate ale unui sistem care produce minciuni pentru toată lumea, inclusiv pentru producători.”
Aparatul de minciuni de la Beijing
E imposibil de prezis care va fi modalitatea prin care aparatul de minciuni al Beijingului va induce în cele din urmă colapsul sistemului. Dar nu prea e loc de îndoială că el subminează sistemul în întregul lui. Adevărul, sub forma informațiilor corecte, e esențial pentru un proces decizional de calitate. Adevărul, sub forma onestității politice, e esențial pentru generarea încrederii sociale, care constituie fundația societăților sănătoase. Regimului chinez duce lipsă de ambele.
Lumea liberă a avut propriile sale probleme enorme cu dezinformarea și cu politica veroasă. Totuși, noi încă mai avem o piață a ideilor suficient de competitivă încât adevărul să-și găsească repede calea spre lumină. Și încă mai avem suficientă considerație pentru onestitatea politică încât să-i dăm în cele din urmă afară pe netrebnici. Cât despre vaccinuri, noi le-am creat pe cele mai eficiente pentru că noi am făcut schimb deschis de informații, noi am colaborat liber, noi am concurat corect unii cu alții și noi le-am testat în mod onest.
Poate că Xi Jinping se gândește că, într-o bună zi, sistemul chinez disciplinat și controlat va îngropa această lume liberă neserioasă, lipsită de țeluri. Cândva un gând similar i-a trecut prin cap și lui Nikita Hrușciov. Un lucru de reținut în aceste vremuri în care Occidentul se îndoiește de sine.