Am venit la The New York Times în 1992, se împlinesc 29 de ani vara aceasta, în calitate de prim stagiar al departamentului său de grafică. Am ajuns în Manhattan, un băiat negru dintr-un orășel provincial din Louisiana, și m-a dat pe spate, arată The New York Times. 

În acele prime luni am văzut cum una dintre cele mai bune redacții din țară aborda marile subiecte ale epocii, lucru care m-a format ca jurnalist și care mi-a inspirat venerația pentru rolul inestimabil jucat de jurnaliști în societate.

Sosisem la câteva săptămâni după revoltele din Los Angeles, izbucnite după achitarea polițiștilor care-l bătuseră pe Rodney King [caz de violență rasială – n.trad.] și cu scurt timp înainte ca Curtea Supremă să reconfirme Roe v. Wade [caz care a consfințit dreptul constituțional la avort – n.trad.]. Orașul era administrat de primul lui primar negru din istorie, David Dinkins.

Aveam să văd curând pe viu cum Bill Clinton era nominalizat pentru alegerile prezidențiale la Convenția Națională Democrată din Madison Square Garden, la doar vreo 10 străzi depărtare de sediul Times, și aveam să privesc o paradă masivă a mândriei homosexuale – și foarte politică – mărșăluind prin Times Square într-un moment în care această comunitatea suferea mult de pe urma flagelului SIDA. În 1992 un uluitor număr de 33.590 de americani au murit de această boală, care devenea astfel „cauza numărul unu a morții printre bărbații cu vârste de 25-44 de ani”, conform CDC.

Apogeul jurnalismului din SUA 

Acelea au fost, din multe puncte de vedere, niște vremuri extraordinare pentru jurnaliști.

Redacțiile angajau atunci la capacitate maximă și, pe parcursul anilor ’90 și începutul anilor 2000, o mică majoritate a americanilor încă mai avea multă încredere sau destul de multă încredere că presa relata știrile „complet, cu acuratețe și corect”, conform unui sondaj Gallup.

În 1992 nu existau MSNBC ori Fox News, nici Google, Facebook, Twitter, Instagram sau TikTok. De asemenea, publicațiile consacrate nu prea aveau încă o prezență pe internet. Times a început să publice online abia în 1996, iar pe atunci nu era forța cu adevărat transformatoare ce avea să devină.

După anii ’90 redacțiile au suferit o contracție nemaipomenită, cu adevărat înspăimântătoare. Pew Research Center a publicat marți un raport conform căruia „angajarea în redacții în SUA a scăzut cu 26% față de 2008”.

Un sondaj publicat luna trecută de Poynter a constatat că „SUA se clasează pe ultimul loc la încrederea în presă – cu 29% – în rândurile a 92.000 de consumatori de știri chestionați în 46 de țări”.

Mai mult chiar, un raport publicat anul trecut de Knight Foundation și Universitatea din Carolina de Nord a constatat că:

– Din 2004 SUA și-au pierdut un sfert din ziare – 2.100. Printre ele se regăsesc 70 de cotidiene și peste 2.000 de săptămânale și periodice.

Declinul presei americane

– La finalul lui 2019, SUA aveau 6.700 de ziare, în scădere de la aproape 9.000 în 2004.

– Astăzi peste 200 din cele 3.143 de comitate și unități administrative echivalente nu au nici măcar un ziar și nici o sursă alternativă, credibilă și cuprinzătoare de informații despre chestiuni arzătoare. Jumătate din comitate nu au decât un singur ziar, iar două treimi nu au un cotidian.

– Multe comunități care și-au pierdut ziarele sunt dintre cele mai vulnerabile – cu probleme economice și izolate.

Industria știrilor are probleme reale, dar publicul nu e conștient de ele. Un sondaj Pew Research Center din 2018 arată că „cei mai mulți americani cred că presa lor locală de știri o duce bine din punct de vedere financiar”.

Sondajul vine cu explicația: „Aproximativ șapte din 10 (71%) spun că presa lor locală de știri o duce fie întrucâtva bine, fie foarte bine din punct de vedere financiar”.

Cred că pot înțelege oarecum această iluzie. Avem acum jurnaliști-celebrități – gazetari, personalități de radio, prezentatori TV – cum n-au mai existat vreodată.

Sigur, existau oameni de știri populari și care inspirau încredere, dar proliferarea jurnaliștilor „cu personalitate”, concentrați pe senzațional, este un segment mai nou și în creștere al jurnalismului.

De asemenea, acum suntem în măsură să accesăm și să transmitem mai departe mai multe știri ca oricând înainte. Toate acestea duc la senzația că ne înecăm în știri, când în realitate iazurile seacă unul după altul și lacurile devin tot mai mici.

Înșir toate acestea pentru a spune următorul lucru: democrația nu poate supraviețui fără un set comun de date concrete și fără o presă vivace care să le caute neobosit și să le scoată la lumină. Democrația noastră se află într-un pericol groaznic. Singura cale pe care minciunile pot prolifera așa cum o fac acum este ca atât volumul cât și statura presei să fie diminuate. Minciunile avansează atunci când adevărul e în retragere.

Fondatorii [SUA – n.trad.] au înțeles valoarea supremă a presei și de aceea au protejat-o prin constituție. Nici o altă industrie nu poate revendica o poziție similară.

Însă protecția contra cenzurii nu protejează și de atrofiere ori demodare.

Ne apropiem tot mai mult de o țară în care corupții își pot face treaba pe întuneric fără frica de a fi expuși luminii.