Cu libertatea plasată acum atât de vădit în antiteză cu autoritarismul, gâlcevile noastre pe tema statuilor și genului pronumelor par grotesc de excesive. Pe scurt, acesta ar fi trebuit să fie momentul în care toți facem scut în fața valorilor care fac din Occident o civilizație unică: libertate, individualism, suveranitate, democrație și stat de drept. Din contră, Vestul continuă să fie chinuit de schisme ideologice și dezgust de sine, punctează telegraph.co.uk
În războiul rece conducătorii lumii libere s-au referit încrezători la conflictul dintre Vest și Rusia în termeni îndrăzneți, izbitori. Semnificația lui căpătase proporții biblice: un conflict între forțele luminate ale libertății și întunericul comunismului. Scenariul lui era desprins de la Hollywood: o bătălie între eroi și anti-eroi. Deși atmosfera mai devenea paranoică și sufocantă intelectual și, evident, existau frecvent dezacorduri și dizidențe, au fost și momente în care Occidentul a beneficiat de o coerență uluitoare, lucru care l-a menținut într-o poziție bună până la prăbușirea URSS-ului.
Astăzi, chiar dacă mulți subliniază indicii pozitive precum fermitatea occidentală în privința sancțiunilor și revitalizarea NATO, sunt active și tendințe mai sumbre. Promisiunile lui Joe Biden și Boris Johnson de a-și uni concetățenii prin noi povești din seria libertate contra tiranie nu s-au materializat. Pe ambele maluri ale Atlanticului extrema stângă fie perorează contra „imperialismului” NATO, fie denunță drept rasistă compasiunea Vestului pentru refugiații ucraineni (aparent, solidaritatea noastră o excede în mod suspicios pe cea față de victimele războiului din alte țări). Activiștii sunt în continuare mobilizați mai mult de bătălii morale pe care ei le percep a fi cu adevărat maniheiste: prejudecățile împotriva transsexualilor, rasismul structural și riscurile individualismului egoist.
Politicienii care ar fi trebuit să se ridice cu curaj în apărarea valorilor occidentale o iau la goană speriați
Dreapta anti-woke s-a împotmolit și ea la fel de mult în ce privește definirea principiilor civilizației vestice – ba chiar se întreabă dacă de-acum mai merită apărată. Unii republicani din SUA au ajuns într-atât de acaparați de ideea că Biden reprezintă simbolul suprem al declinului american încât strategia lor politică e să-l învinovățească pe el, nu pe Putin, de invazia Rusiei. Unii populiști chiar și acum abia-și ascund admirația pentru încercarea dictatorului Putin de a reînvia o Rusie care pretinde că apără valorile creștine, conservatoare, de decadența liberalismului occidental. Comentatorul conservator american de frunte Pat Buchanan, autor al cărții „Moartea Occidentului”, l-a caracterizat pe Putin drept un „patriot” și „tradiționalist” urmărind să conserve statutul de „mare putere” al Rusiei.
Unele dintre aceste voci pot fi considerate „periferice”, dar ele reprezintă concomitent și segmente tot mai gălăgioase (și mai influente) ale populațiilor noastre. Așadar, nu, nu pot accepta opinia cum că Ucraina a salvat Vestul din criza existențială pe care el singur și-a provocat-o – una care ne-a lăsat învrăjbiți în privința valorilor noastre comune și a elementelor care ne fac societățile să se distingă. Și nici nu-i de mirare, dat fiind modul în care sunt denunțate ori degradate zilnic valorile noastre fundamentale. Pandemia i-a făcut pe mulți să privească libertatea ca pe un impuls egoist și periculos care trebuie să fie ținut sub control. Optimismul progresist care odinioară ne inspira și ne propulsa înainte civilizația s-a dezintegrat, fiind substituit de un fatalism nihilist. Angajamentul nostru intelectual față de pluralism s-a prăbușit în obsesia searbădă a diversității.
Preocuparea curentului woke pentru sclavie și pentru „crimele” chipurile unicat ale colonialismului britanic ne îngreunează acum prezentarea conflictului dintre Vest și Rusia în modul cel mai evident: între suveranitate și imperiu. Cum putem să ne spunem nouă înșine, în mod convingător, o poveste care așează Regatul Unit și aliații lui în antiteză cu relele imperiului, atât timp cât rămânem prinși în capcana unei dezbateri ideologice și părtinitoare care dictează că Occidentul trebuie să ispășească pentru istoria lui?
Aici, ca și pe multe alte fronturi ale războiului cultural, politicienii care ar fi trebuit să se ridice cu curaj în apărarea valorilor occidentale o iau la goană speriați. Conservatorii din Regat nu prea par să aibă apetit pentru o confruntare cu stânga: guvernul pare să-și fi abandonat tentativa de a contesta ideea că Regatul suferă de rasism structural, în urma reacției feroce de anul trecut împotriva raportului Sewell [a conchis că nu există probe privind un rasism instituțional – n.trad.]. Se poate observa și un dezinteres intelectual. Când am participat la conferința de presă organizată cu prilejul lansării planului de acțiune al guvernului privind rasele, am fost mâhnită s-o aud pe coordonatoarea conservatoare a planului, Kemi Badenoch, explicând că e uluitor cât timp ne dedicăm discutării sclaviei și colonialismului, dat fiind că negrii nu reprezintă decât 3% din populația britanică. Ce spunea ea acolo, implicit, e că aceste subiecte sunt mai puțin relevante pentru albi.
Provocarea pe care o are în față civilizația occidentală
Ce se încăpățânează în continuare să nu vadă centrul-dreapta e faptul că numai prin exorcizarea fantomelor din trecutul Occidentului vom putea răspunde la întrebările care ne bântuie: ce valori apără civilizația occidentală? Care e misiunea ei unificatoare? Cum punem pe picioare o societate care să venereze libertatea și inițiativa în loc de victimizare și potentați de soiul lui Putin?
Provocarea pe care o are în față civilizația occidentală nu este aceea de a implora iertare pentru păcatele trecutului, ci aceea de a construi un nou sistem capabil să le asigure progres și libertate tuturor celor din interior, nu numai câtorva privilegiați (dar asta fără a derapa într-un socialism pauperizant). Este același lucru pe care a încercat să-l facă și nu a reușit neoliberalismul, cu utopia sa universalistă a libertății globalizate a pieței libere.
Așadar, iată-ne aici, umplând vidul cu un război cultural. Ucraina îi poate părea Vestului un far al libertății, dar, în realitate, ne pierdem rapid conștiința de sine, obsedați de victimizare, chinuiți de istorie, temători de viitor și posedați de o ură mai puternică pentru rivalii noștri interni decât pentru dușmanii noștri externi. Ceea ce face deliciul nu numai al lui Putin, care a declarat liberalismul „depășit”, ci și al lui Xi Jinping, care încearcă să dovedească superioritatea modelului chinez de sus în jos în raport cu „haosul” democrației.
Dacă Occidentul nu va izbândi în luptele sale interne, el pur și simplu nu va fi capabil să treacă cu bine de o confruntare existențială îndelungată cu state dintr-o civilizație autoritară precum Rusia (dar și China). Tragic este că, deși miza e mai mare decât oricând pentru Vest, niciodată n-am mai fost atât de nesiguri în privința celor necesare pentru a triumfa.
