Zilele acestea se desfășoară, la București, Reuniunea ministerială a NATO. Reuniunea, care întrunește miniștrii de Externe ai țărilor membre, este o structură „ordinară”, în sensul că are loc, periodic, pentru discuții, consultări și armonizări de poziții. De această dată, însă, la București, contextul general îi imprimă un caracter extraordinar.
Contextul e bine-cunoscut: războiul din Ucraina! Iar București este capitala NATO cea mai apropiată de linia frontului. Asta, în privința alegerii locului de desfășurare. Momentul este, de asemenea, relevant, întrucât, în teren, forțele armate ruse au schimbat tactica, recurgând, de aproape o lună, la bombardamente masive asupra infrastructurii energetice ucrainene. Aceste bombardamente pun mari probleme în accesul populației la energie electrică (ceea ce, în mediul urban, înseamnă și apă și încălzire) tocmai în pragul iernii. Deja, săptămâna trecută, Parlamentul European a votat o rezoluție prin care califică bombardamentele rusești drept „crimă împotriva umanității”. Nu este cazul să discutăm, aici, despre numeroasele precedente petrecute în lume în ultimii 30 de ani, în care bombardamente similare au fost efectuate de alte forțe decât cele rusești. Războiul este întotdeauna oribil și, din păcate, nu decidenții suferă, ci oamenii simpli.
Dar trebuie să consemnăm altceva! Faptul că acum, spre deosebire de perioada de până în toamnă, NATO se recunoaște, implicit, ca parte interesată în conflict. La începutul războiului, organizația Nord-Atlantică acorda oficial Kievului doar sprijin politic și umanitar. Acum, sprijinul este, oficial, în arme, muniții și echipamente militare. Mai mult, nu este nici un secret că entități legate de state membre NATO acordă sprijin logistic direct armatei ucrainene. Fără să mai vorbim despre mercenarii occidentali care luptă efectiv pe front.
Toate acestea, ca și încrederea totală în victorie pe care o afișează oficialii ucraineni, ne arată că obiectivul principal al NATO nu este pacea și detensionarea situației. Dacă ar fi dorit pacea, aliații ar fi avut, din 2014 până acum, o mulțime de prilejuri favorabile. Chiar dacă nu ar fi existat nici un zvon public, este greu să credem că oficialii NATO nu știau, de la serviciile secrete, încă dinaintea pandemiei, despre bomba cu ceas din Ucraina. Dar n-au făcut nimic pentru a o dezamorsa.
În acest moment, obiectivul NATO este înfrângerea Rusiei. O înfrângere cât mai dură, de pe urma căreia Ursul de la Răsărit să nu-și mai revină cel puțin 50 de ani.
În materialele pregătitoare asupra Reuniunii de la București se spune, apăsat, că aceasta dorește să dea „un semnal puternic de unitate între Aliați”. Exprimarea asta spune foarte multe. Dacă, într-un grup, nu există nici o problemă în privința „unității”, nu există nici un motiv ca aceasta să fie menționată ostentativ. Dacă există o problemă gravă de (lipsă de) unitate, atunci ea se rezolvă rapid, dur și secret – și nimeni nu trebuie să afle! Dar dacă se vorbește, public, despre „un semnal puternic de unitate”, înseamnă că în grup există o majoritate aliniată și câțiva care mârâie și mișcă în front. Și atunci, aceștia trebuie scoși în față, criticați și obligați să-și facă mea culpa, ca să fie de exemplu pentru cine ar mai îndrăzni.
Cine „mișcă în front”? Nu e nici un mister: țările europene afectate de criza energetică și amenințate de o recesiune galopantă. Acestea trebuie convinse să „strângă cureaua” și să mai rabde până la victoria finală. Când va fi victoria finală, nu se spune!
Însă, indiferent de rezultatul „final” al conflictului, arhitectura generală de securitate se va schimba, atât în Europa, cât și în lume. Cu siguranță, funcționarea Consiliului de Securitate al ONU va fi modificată. Foarte probabil, ONU, ca organism politic, va fi mult mai strâns legat de organisme deocamdată autonome, ca OMS sau Comitetul pentru Drepturile Omului. Nu în ultimul rând, organizațiile economice vor căpăta un rol politic mai pronunțat. Uniunea Europeană, pentru a putea depăși actuala criză, va trebui remodelată.
În fine, oricât de discret pare subiectul în acest moment, va surveni o schimbare a hărților. Argumentul pe care-l aduc este istoric. Orice război între două mari puteri duce, la sfârșit, la apariția unor state mici pe linia de demarcație. Așa s-a întâmplat și în Primul și în Al Doilea Război Mondial și la sfârșitul Războiului Rece (cazurile Cehoslovaciei și Iugoslaviei).
Chiar dacă multă lume face mișto de aparenta inerție a politicii externe a autorităților de la București, realitate este alta. Privind doar la suprafață agenda MAE, se observă o intensificare accentuată a activității în ultimele două-trei luni. Sigur că enunțurile nu spun mare lucru despre fondul activității, dar intensificarea acesteia arată, cel puțin, că România a primit sau și-a asumat niște sarcini exprese.
La fel, vizita președintelui Iohannis în Lituania pare un fel de curtoazie. Să observăm, însă, că ea s-a finalizat cu o declarație comună a României, Poloniei, Lituaniei și Letoniei: o interesantă apropiere a „flancului nordic” și a celui „sudic”! Din acest format lipsesc Ungaria (oaia neagră), Slovacia (prea mică) și Estonia. Interpretarea pe care o dau eu este că, în caz de escaladare, va fi vizată enclava Kaliningrad. Țările implicate direct vor fi Polonia, Lituania și Letonia, iar România trebuie să fie pusă în gardă.
Nu știu dacă, în acest context, interesele pe termen lung ale României sunt servite cu inteligență și abnegație de oficialii de la București. Am îndoieli și-mi doresc, sincer, să mă înșel. Un oficial occidental făcea, relativ recent, o remarcă foarte cinică: „dacă ai suficienți bani și voință politică, poți să atingi orice obiectiv”. România nu are bani și nici cu voința politică nu stă bine. Iar dacă Dumnezeu a murit, cine mai este ministrul nostru de Externe?