Din ce în ce mai multe poziţii de conducere şi decizie din cele mai importante firme autohtone sunt ocupate de persoane ce nu au împlinit încă 35 de ani. În urmă cu 10-15 ani, marea majoritate a locurilor de muncă din România se afla în curtea statului. Una dintre cele mai importante caracteristici ale sistemului moştenit din comunism o reprezenta etapizarea strictă a carierei profesionale în funcţie de „experienţa profesională şi de viaţă“. Funcţionau, p
Din ce în ce mai multe poziţii de conducere şi decizie din cele mai importante firme autohtone sunt ocupate de persoane ce nu au împlinit încă 35 de ani.
În urmă cu 10-15 ani, marea majoritate a locurilor de muncă din România se afla în curtea statului. Una dintre cele mai importante caracteristici ale sistemului moştenit din comunism o reprezenta etapizarea strictă a carierei profesionale în funcţie de „experienţa profesională şi de viaţă“. Funcţionau, pe atunci, numeroase reguli, scrise şi nescrise, care spuneau că nu poţi ajunge într-o funcţie de middle sau top management fără să fi împlinit o anumită vârstă. Arderea etapelor nu era privită cu ochi buni şi era admisă numai în cazuri excepţionale.
Încetul cu încetul, lucrurile s-au schimbat. „Acum zece ani, dacă reuşeai să lucrezi într-o companie multinaţională, erai foarte bine privit, era un indicator de status, adică inclus într-o categorie de «foarte bine plătit», cu acces la programe de training şi culturi de companii occidentale“, spune Simina Berceanu, manager de resurse umane la Oracle. În prezent, cei mai mulţi români lucrează în sectorul privat, ba, mai mult, majoritatea acestora muncesc pentru angajatori străini. Care apreciază în primul rând competenţele salariaţilor şi mai puţin criterii cum ar fi studiile, vârsta sau sexul.
Aşa că managementul companiilor româneşti (şi, prin contagiere, şi al instituţiilor publice autohtone) cuprinde din ce în ce mai mulţi tineri. La început, aceştia s-au strecurat timid, în poziţii cu responsabilităţi medii. Apoi, mai ales în cadrul domeniilor noi, cum ar fi IT&C sau servicii financiare, unde nu existau specialişti formaţi înainte de 1990 sau numărul acestora era foarte mic, oameni cu experienţă de numai câţiva ani au găsit destul de uşor drumul spre funcţii de top.
Peisajul managerial a continuat să se modifice şi, în ultima perioadă, nu se mai miră nimeni atunci când întâlneşte, în funcţii de vârf din companii cu cifre de afaceri de zeci sau sute de milioane de euro, oameni de 30-35 de ani, dacă nu chiar mai puţin „copţi“. „Tinerii tind din ce în ce mai mult către poziţii de top management încă de la vârste fragede, motiv pentru care adoptă mai repede o atitudine matură şi devin mai responsabili în privinţa carierei pe care doresc să şi-o construiască. În acelaşi timp, şi aşteptările lor de la angajator cresc pe măsură“, afirmă Tereza Vâlcan, corporate affairs manager la COSMOTE.
Mai e, însă, până să vedem conducerile companiilor autohtone dominate de tineri. „În firme există, în principiu, un echilibru şi în cele mai multe din posturile de top management sunt persoane de peste 40 ani. Există, totuşi, o tendinţă de întinerire a personalului care are atribuţii de conducere sau decizie şi drumul către ascensiunea profesională nu mai este aşa de anevoios şi de durată ca înainte“, declară Bianca Moraru Demeter, project manager la compania de recrutare Professional. Ea mai dezvăluie că, în unele cazuri, tinerii sunt avantajaţi la angajare în faţa celor mai în vârstă atunci când se iau în calcul aşteptările financiare. „O persoană cu experienţă mai mare şi un statut bine delimitat va avea expectanţe mai mari“, spune Bianca Moraru Demeter.
E foarte probabil că tendinţa de a şterge definitiv amintirea zilelor în care vârsta îţi limita ascensiunea profesională va continua. Chiar dacă nu din considerente cum ar fi competenţa sau egalitatea de şanse, ci doar forţată de o realitate din ce în ce mai ameninţătoare: cadrele de conducere sunt o resursă din ce în ce mai limitată şi ar fi de-a dreptul stupid, din punct de vedere economic, să nu exploatezi la maximum calităţile unui angajat doar pentru simplul motiv că nu şi-a schimbat decât o singură dată buletinul.
JOACĂ PE BANI
„Divizia Entertainment and Devices este creată parcă special pentru mine“, râde Cătălin. Se poate înţelege că este o slujbă în care eşti plătit să te joci, ceea ce în parte e şi adevărat, „dar presupune o bună înţelegere a consumatorului final“, traduce el titulatura complicată. Primii paşi importanţi în carieră i-a făcut în reţeaua Ultra PRO, unde s-a angajat în 1999. De-a lungul a patru ani, a fost agent de vânzări, manager de aprovizionare şi director de dezvoltare. Din 2004, a venit la Microsoft, ca retail manager. „A fost prima poziţie de acest gen pe care Microsoft a avut-o în Europa de Est“, îşi aminteşte Cătălin. În afara profesiei, este un familist convins. „Peste zece ani mă văd în mijlocul familiei mele, implicaţi în acţiuni ce presupun aerul curat de munte sau briza mării“.
SPECIALISTA ÎN RELAŢII INTERNAŢIONALE
La 18 ani, după admiterea la secţia de Relaţii Internaţionale din cadrul ASE, s-a angajat la Parlament, unde a lucrat timp de patru ani la cabinetul preşedintelui de atunci, Ion Diaconescu. După absolvire, a fost admisă la un masterat, tot pe relaţii internaţionale, de data aceasta la Amsterdam. Una dintre mulţumirile legate de această perioadă este că s-a descurcat în totalitate pe cont propriu. „Eu am fost un fel de copil de bani gata, dar părinţii mi-au arătat întotdeauna viaţa aşa cum e. Aşa că, ajunsă acolo, mi-am luat o slujbă şi, alături de bursă, mi-am permis să nu le cer alor mei un leu“. Întoarsă în ţară, s-a angajat la Pfizer, ca government affairs officer, poziţie complet nouă pe piaţa Pharma. „Este interesant să deschizi un domeniu nou, la început nici eu nu ştiam exact ce trebuie să fac, iar de traininguri nu putea fi vorba, pentru că nu existau specialişti“. Scurt timp mai târziu, s-a căsătorit. Acum are o fetiţă de doi ani şi, după cum spune, toată un zâmbet, mai vrea „mulţi, mulţi copii“.
CONTABILA-ŞEF
Ca majoritatea tinerilor ajunşi devreme în funcţii de middle sau top – management, Eliza a fost fidelă locului de muncă. Prin urmare, s-a angajat în Deloitte imediat după absolvirea Facultăţii de Contabilitate din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Este necăsătorită, dar peste zece ani se vede „alături de o familie numeroasă şi unită, mereu unii alături de ceilalţi“, lucrând în acelaşi domeniu – consultanţă. Dacă vârsta poate constitui un dezavantaj, crede Eliza, este din perspectiva lipsei de experienţă, „care nu se dobândeşte decât în timp“.
STĂPÂNUL LEASINGULUI
Lucrează în domeniul leasingului încă din 1997, din vremea facultăţii (ASE), o perioadă când domeniul nici măcar nu îndrăznea să bănuiască dezvoltarea fulminantă pe care avea să o cunoască peste un deceniu. În ianuarie 2002 s-a alăturat Grupului Bank Austria Creditanstalt, ulterior devenit HVB şi, mai apoi, ca urmare a unor fuziuni succesive, UniCredit. A pornit de la sales manager şi a ajuns managing director în 2004 şi CEO în 2006.
Septimiu crede că a ajuns în vârful uneia dintre cele mai importante companii de pe piaţa de leasing datorită „curiozităţii permanente de a învăţa lucruri noi şi toleranţei ridicate faţă de toţi cei cu care a interacţionat pe parcurs, la care s-a adăugat capacitatea de a lua decizii foarte rapid“.
Deşi nu are decât puţin peste 31 de ani (e născut pe 27 martie 1977), el consideră că vârsta sa a devenit, pe parcurs, un atu, „când cei cu care am interacţionat au realizat că discernământul şi capacitatea de analiză şi decizie nu ţin numai de experienţa cantitativă“.
Bossul UniCredit Leasing este pasionat de fotografia de peisaj şi de călătorii şi crede că jobul ar trebui să reprezinte numai un suport al unei vieţi personale de calitate. De aceea, următorii zece ani ar dori să-i dedice „explorării unor noi orizonturi culturale, geografice, profesionale, mai strâns legate de pasiunile şi dorinţele personale şi de familie“. Adică soţiei şi lui David, băieţelul lor în vârstă de un an şi trei luni.
DE PE WALL STREET LA BUCUREŞTI
În prima jumătate a anilor ’90, s-a specializat în administrarea afacerilor la ASE, în Bucureşti. În 1997, a absolvit „Magna cum Laudae“, cu specializare în finanţe, respectiv relaţii internaţionale, Georgetown University din Statele Unite. Au urmat stagii în cadrul mai multor companii americane, după care a lucrat, din 1998 şi până în 2001, ca analist financiar la Goldman Sachs, tot dincolo de Ocean. Din 2001 până în 2003, a fost asociat la Fondul de Investiţii pe Pieţe Emergente al Oaktree Capital Management din New York, cel mai mare fond de acest gen din SUA. Din 2005 a preluat conducerea RCI, bancă de investiţii şi societate de brokeraj. Din 2006 este membru în consiliile de administraţie ale Bursei de Valori Bucureşti şi Depozitarului Central. Într-un interviu dat la puţină vreme după numirea în fruntea Raiffeisen Capital and Investment, ea afirma că la decizia de a se întoarce în România au contribuit şi atentatele din 11 septembrie 2001.
Unul din momentele remarcabile ale carierei de până acum a fost, pentru tânăra de 34 de ani, oferta publică iniţială de vânzare a Transgaz din 2007. Aceasta a fost suprascrisă de peste 28 de ori (cu alte cuvinte, pentru acţiuni de 63,5 milioane de euro au fost subscrise 1,8 miliarde de euro). Se pare că strategia utilizată de RCI a jucat un rol foarte important în apariţia neaşteptatei popularităţi de care s-a bucurat oferta.
UN MANAGER MULŢUMIT
„Vârsta nu este un criteriu definitoriu pentru dezvoltarea profesională. Atâta timp cât faci faţă aşteptărilor şi îţi dai toată silinţa să te achiţi de sarcinile alocate, promovarea vine de la sine, nu te întreabă nimeni câţi ani ai“, spune Andreea Rada. Peste zece ani, tânăra îşi doreşte să fie „la fel de mulţumită în ceea priveste viaţa profesională şi mai ales personală“. Ea recunoaşte că nu şi-a ales tocmai cea mai simplă carieră. „Sunt şi greutăţi, sezonul de audit nu este uşor, dar timpul petrecut în plus la birou în sezon este compensat în restul anului“.
O COMBINAŢIE RARĂ
S-a născut pe 19 octombrie 1973 la Piatra-Neamţ, a absolvit Finanţe-Bănci la ASE, în Bucureşti şi, în urmă cu o lună, a terminat un Executive MBA la Universitatea din Viena. Între 1997 şi 1998, a lucrat pentru o companie de brokeraj pe piaţa de capital dâmboviţeană, însă, pentru că a fost nemulţumită de cum arăta pe atunci acest domeniu, s-a angajat la Petrom. „Am început ca economist, apoi am ajuns şef de serviciu, iar după privatizare, am fost promovată manager pentru corporate development. Din 2007, am preluat Divizia Energie, cel mai mare proiect de sine stătător al Petrom, cu un buget dedicat de 500 de milioane de euro“, explică ea.
Lăcrămioara Diaconu spune că vârsta nu a reprezentat niciodată un handicap, chiar dacă uneori a simţit că tinereţea sa a provocat mirarea sau curiozitatea interlocutorilor, fie ei români sau străini. „De fapt, combinaţia femeie tânără pe o poziţie de top într-o companie petrolieră este foarte rar întâlnită“. Ea crede că, pentru a ajunge aici, a fost nevoie şi de noroc („până la urmă, viaţa te poate duce într-un loc sau în altul“), dar şi de atitudinea pe care a avut-o faţă de muncă. „Mi-a plăcut mult, am pus multă pasiune, am vrut întotdeauna să am o relaţie strânsă şi deschisă cu cei cu care am lucrat şi, astfel, am reuşit să am echipe bine sudate. Nu în ultimul rând, mi-am asumat şi o serie de riscuri, cum ar fi să stau cu Petrom după eşuarea primei tentative de privatizare sau să-mi schimb complet domeniul de activitate, dinspre corporate spre business“.
Lăcrămioara Diaconu este necăsătorită, îi place să joace tenis şi să călătorească, iar în ultima vreme este pasionată şi de designul interior, mai ales că a demarat construcţia unei case. Spune că funcţiile de management pe care le-a ocupat i-au afectat destul de mult viaţa personală, căci lucrează cam 12 ore pe zi. „Respect, totuşi, aproape cu sfinţenie weekend-urile şi vacanţele“. Peste câţiva ani, după ce va finaliza proiectele în care este implicată acum, tânăra se vede conducându-şi propria afacere, eventual una dedicată vinurilor premium.
ENERGIE VIE, PASIUNE ŞI PATRU FACULTĂŢI
A urmat Facultatea de Management în construcţii, dreptul, a absolvit un MBA şi un program de masterat la Harvard Business School. A muncit din primul an de facultate, „orice, de la agent imobiliar la muncitor pe şantier. O dată pe an îmi luam liber câte o lună şi mă duceam în Vama Veche să cheltuiesc tot ce câştigasem“.
În ’96 s-a angajat la Fondul Proprietăţii de Stat. Îşi aminteşte că „l-am auzit la televizor pe directorul de atunci al instituţiei, Sorin Dimitriu, că vrea să angajeze studenţi care să ştie limbi străine. M-am prezentat la poarta FPS, am spus pentru ce venisem şi secretara m-a întrebat râzând, «tu vii să te angajezi când noi suntem în plin proces de disponibilizări?»“. Directorul a auzit discuţia, i-a cerut CV-ul şi l-a angajat cu jumătate de normă. A rămas trei ani la FPS, timp în care îşi deschisese propria firmă de amenajări interioare şi îl cunoscuse şi pe Dinu Patriciu, patron, la acea vreme, al companiei Alpha Construct, căruia îi prezentase o serie de proiecte. A primit apoi o ofertă de muncă în Germania, la Bertelsmann, motiv pentru care şi-a dat demisia şi se pregătea să închidă şi firma. A fost convins să rămână de actualul director general al Rompetrol. „Îmi spunea că nu suportă obsesia asta a tinerilor de a pleca din ţară. M-a chemat în firma lui şi i-am cerut în schimb să pot studia la ce şcoală internaţională vreau eu, şi aşa am ajuns la Harvard“. A urmat o lungă perioadă în care fie a condus, fie a coordonat sau a luat de la zero mai multe firme din cadrul Rompetrol, dintre care „copilul de suflet“ este Rominserv, compania contractoare a grupului petrolier. De a doua facultate s-a apucat în această perioadă, după ce profesorul său preferat de la Construcţii i-a spus, între altele, că nu există manager care să nu aibă noţiuni de drept. „Asta e o facultate grea când eşti mic, când ai 18 ani, dar pentru mine, în 2001, era o poveste frumoasă“.
În 2006, a fost solicitat să preia rafinăria Petromidia. Din luna martie a anului trecut conduce duvizia de Rafinare şi Petrochimie a grupului Rompetrol. Cum de nu s-a plictisit până acum, în cadrul aceleiaşi companii? „Poate sună a clişeu, dar dacă pui pasiune, indiferent despre ce este vorba, nu ai cum să oboseşti sau să te plictiseşti“. „Companiile tind spre mediocritate, oamenii fac diferenţa“, spune Cosmin.
Capital – Editia nr.15, data 16 aprilie 2008