Acolo, Diana Șoșoacă a fost primită cu ovații, prezența sa fiind de bun augur, căci astfel presa a fost obligată să acorde atenție manifestației. 

Ulterior, întoarsă în București, a poposit la Institutul de Pneumologie „Marius Nasta”, unde a făcut ce se pricepe cel mai bine: show! S-a burzuluit la bodyguarzi, a cerut explicații pe un ton impetuos în fața microfoanelor televiziunilor și a „urecheat-o” pe Beatrice Mahler, managerul spitalului. 

După un week-end cu o agendă atât de încărcată, te-ai fi așteptat la o pauză. Însă nu.  Luni dimineața, Diana Șoșoacă a poposit la Ministerul Muncii, unde a vrut să participe la discuțiile dintre Raluca Turcan și delegația minerilor. 

Toate peregrinările doamnei Șoșoacă au fost, evident, transmise Live, atât pe Facebook-ul domniei sale, cât și de majoritatea posturilor de știri, care abia așteaptă ca senatorul să își umfle puțin pieptul și să ridice vocea, ca să intre repede în Breaking News. 

Diana Șoșoacă e o forță politică în sine. Ea nu are nevoie de un partid un spate. Din contră, asemenea lui Vadim Tudor în urmă cu două decenii, e un personaj care are capacitatea de a trage după sine un întreg partid. Stilul frust, teatralitatea antrenată în anii de practică prin tribunale, discursurile disuasive și apetența spre a exploata politic orice eveniment, toate o fac pe doamna Șoșoacă să fie un adevărat „animal politic”, deși nu are nici două luni de când a devenit politician cu acte în regulă, adică cu legitimație de senator, pe care nu contenește să o fluture cu emfază ori de câte ori are ocazia. 

Cei care privesc zeflemitor sau chiar cu îngrijorare la ascensiunea doamnei Șoșoacă comit, cred eu, o eroare fundamentală: tratează personajul politic ca fiind o problemă. Ce par a nu înțelege „analiștii politici” deprofesionalizați, precum și o parte semnificativă dintre jurnaliști, e că Diana Șoșoacă nu e problema. Diana Șoșoacă e soluția. Este soluția de care se agață toți cei care se simt, de prea mult timp, abandonați. Abandonați de politicienii „clasici”, de președintele pe care l-au votat, de parlamentari, miniștri, primari și consilieri. Abandonați de Sistemul care îi condamnă la moarte prin spitalele pestilențiale care ard, ori la penurie, la boli provocate de indigență sau de epidemia de jemanfișism în care s-a afundat țara. Abandonați de Statul către care plătesc taxe și impozite, dar care eșuează când vine vorba de a le oferi protecție în fața abuzurilor, condiții de muncă și de salarizare decente, alocații corespunzătoare sau pensii cu ajutorul cărora să se poată bucura de ultimii ani de viață, după zeci de ani de muncă, în locul pensiilor care îi condamnă la paupertate și chinuri (Aproape două milioane de români trăiesc cu o pensie de sub 1000 ron/lună). Abandonați de cei care le-au promis „democrație”, „stat de drept”, „o Românie normală”, „o Românie educată”, un sistem educațional adaptat cerințelor actuale, spitale noi și bine dotate, autostrăzi, confort și prosperitate, și au primit, în schimb, o Românie în care mergi la spital să te vindeci și ajungi carbonizat, în care aproape jumătate dintre elevi sunt analfabeți funcționali, în care autostrăzile sunt proiecte utopice și prosperitatea o au doar noii nomenclaturiști, beneficiari ai numeroaselor indemnizații, pensii de serviciu și alte facilități, ori infractorii, evazioniștii care eludează legile și apoi se mândresc cu averile lor făcute pe cârca oamenilor simpli care trudesc pentru „un colț mai bun de pâine”. 

„Ne vor întreba copiii mâine/morții vor sări să ne condamne/dacă pentru un colț mai bun de pâine/ne vom vinde țara noastră, Doamne!”, scria Adrian Păunescu în „Cine iese ultimul din țară”, unul dintre numeroasele lui poeme remarcabile în care plângea destinul României. Nu, stați liniștiți, căci aici poetul s-a înșelat. România n-a fost vândută pentru un colț mai bun de pâine. A fost predată la cheie, gratis. Procesul a început pe vremea lui Petre Roman, dar nu a fost finalizat până când Băsescu Traian, pentru un mandat în plus, a pus în mâna „partenerilor noștri strategici” atât serviciile secrete, cu resurse tehnologice și umane, cât și facilitățile necesare pentru ca să prospere. Să fie „fericiți în România”.  Să facă profituri uriașe, plătind românilor salarii ridicol de mici în raport cu munca depusă – sau cu standardele din vest, taxe infime – pe care oricum majoritatea le fentează dibace, și să controleze masele prin ample infuzii de capital către diverse ONG-uri și televiziuni/site-uri de știri. 

La fel cum, în anul 2000, un alt personaj insolit, Vadim Tudor, a fost cât pe ce să devină președinte, exploatând aceleași vulnerabilități ale unui Stat cangrenat, care a eșuat lamentabil în  a-și face datoria față de cetățenii săi, Diana Șoșoacă a preluat misiunea de a striga la portavoce mesajele celor simpli, celor care se simt abandonați de Statul Român. 

Oamenii au nevoie să spere. Indiferent de cât de bine sau de rău merg lucrurile. Într-o democrație sănătoasă, unde legea este lege, politicienii sunt conectați la nevoile vulgului iar Sistemul oferă ceea ce se așteaptă de la el să ofere în schimbul dijmei, anume protecție, siguranță și respect, un personaj precum Diana Șoșoacă ar fi adunat, în cel mai bun caz pentru domnia sa, un grup mic de pidosnici, de defetiști în fața cărora ar fi perorat din vreme în vreme.

Însă într-o țară în care politicienii clasici sunt fie arghirofili și ticăloși, fie incompetenți, fie toate la un loc (cum e în cazul majorității), într-o țară în care Sistemul nu doar că nu te protejează, ci tratează ca pe o povară când apelezi la el (un exemplu elocvent aici este cazul CAS-ului) și, nu de puține ori, te imolează, apariția și ascensiunea unor personaje precum Diana Șoșoacă e inevitabilă. Oamenii au nevoie să spere și să simtă că cuiva îi pasă de ei. Să se agațe de o brumă de credință că cineva are dorința și putința de a-i proteja și a le oferi nădejdea că cumva, cândva, va fi puțin mai bine. 

La fel cum în anul 2000, după 10 ani de „democrație”, sastisiți de promisiunile deșarte și dezamăgiți crunt după ce valul de efuziune post-decembristă s-a disipat, după ce mulți  au conștientizat nu doar că nu o duc mai bine decât o duceau înainte să moară „dictatorul”, ci chiar mai rău, oamenii au mers buluc la vot să-l voteze pe politicianul care urla cât mai tare lozinci ce le mergeau drept la inimă, lozinci despre hoții din Parlament și din Guvern. 

Vadim Tudor „ungea” inimile descumpănite și exasperate de indiferența liderilor politici, prin discursuri elucubrante în care promitea o justiție făcută cu arma în mână, o pușcărie a mafioților, care să semene cu un lagăr de concentrare și o politică naționalistă, în care interesul României și Românilor să prevaleze în fața a orice altceva. 

Diana Șoșoacă „unge” inimile unei majorități care, așa cum ne arată statistica cu prezența la vot, se simte abandonată de politicieni și de Stat. A acelora care nu au ieșit să voteze, dar și a multora dintre cei care au votat PSD, PNL sau chiar USR. Pentru că PSD mimează opoziția la fel cum mimează damele de companie orgasmul. PNL este vestitorul austerității, ori românilor nu le place austeritatea, mai ales atunci când, așa cum ultima experiență le-a arătat, ea îi afectează doar pe cei sărmani, nu și pe bogații vremii. Diana Șoșoacă merge în locurile unde restul politicienilor, în frunte cu Cîțu și Barna, se consideră prea prețioși ca să pășească, și vorbește cu aceia pe care clasa politică îi desconsideră. Adică cei 70% care nu au ieșit la vot în decembrie. 

Am convingerea că cel puțin o parte dintre cei 70% care au stat acasă la ultimele alegeri regretă acum că nu au mers la vot să pună ștampila pe AUR, adică pe Diana Șoșoacă. Pentru că ei simt, dincolo de orice îndoială, că Diana Șoșoacă le înțelege frustrările, tribulațiile și nemulțumirile. Tocmai de aceea, nu va fi o mirare când, în anul 2024, românii vor striga la unison: „Ține-ți minte 3 cuvinte: Dia Șoșo președinte!”. Iar Diana Șoșoacă va candida. Nu pentru că va dori ea. Ci pentru că așa îi va cere țara!