Trăim timpuri ciudate. Cu manageri ce îşi petrec mai bine de trei sferturi din viaţă la birou şi în trafic. Viaţa de după business se reduce la televizor, somn şi mall. Timpul liber devine timp mort. Trăim timpuri ciudate. Cu hoteluri abia terminate, la mare ori pe Valea Prahovei, pline doar în week-end şi pustii în timpul săptămânii. Trăim timpuri ciudate. Cu sate în care creşte vertiginos numărul de case, dar scade numărul de locuitori. Ţăranii neaoşi pleca
Trăim timpuri ciudate. Cu manageri ce îşi petrec mai bine de trei sferturi din viaţă la birou şi în trafic. Viaţa de după business se reduce la televizor, somn şi mall. Timpul liber devine timp mort.
Trăim timpuri ciudate. Cu hoteluri abia terminate, la mare ori pe Valea Prahovei, pline doar în week-end şi pustii în timpul săptămânii.
Trăim timpuri ciudate. Cu sate în care creşte vertiginos numărul de case, dar scade numărul de locuitori. Ţăranii neaoşi plecaţi în Spania îşi lasă casele goale, în vreme ce orăşenii îşi construiesc case de vacanţă în satele pustiite de migraţie. Case de vacanţă în care nu petrec niciodată mai mult de 15 zile pe an. Un bun prieten îmi spunea, de curând, cu un zâmbet trist: „Construim şi nu apucăm să ne bucurăm de ceea ce am construit.“
Aceeaşi ilogică succesiune o regăsim în detaliile vieţii cotidiene. În biblioteca mea, pe vremuri super-ordonată, descopăr cum volumul lui Giorgio Vasari şi-a luat locul la grămadă, între „Bucureştii în imagini“ şi cartea despre Sergiu Celibidache. Toate pe raftul plin de Noica, Ţuţea, Cioran ori Eliade, aranjat meticulos de mine acum opt ani! Realizez că femeia de curăţenie pune cărţile la loc după mărime, culori sau goluri existente pe raft. Oricum, în ultimii ani ea atinge mai des decât mine biblioteca!
Am visat o Românie cu o pătură de mijloc stabilă şi activă. Un motor economic. Azi, pătura de mijloc se naşte din oameni supăraţi pe viaţă, pe lipsa de timp pentru sine. Paradoxal, fiecare manager îşi planifică riguros viaţa de business şi lasă la voia întâmplării puţinele ore de după birou. După Marea Revoluţie din Octombrie, ruşii refugiaţi la Paris au lăsat în urma lor o vorbă: „bîstro“ (repede), transformată apoi în celebrele „bistrouri“. Mereu grăbiţi, deşi nu mai aveau nimic de pierdut, ruşii cereau o băutură tare, spre a o da peste cap, precum vodca, şi plecau mai departe.* Managerii români trăiesc într-o fugă perpetuă, sub tirania propriului timp. Fără întrebări elementare: „Pentru ce trăim? Şi pentru cine?“. Pentru contul bancar, ipotecă ori terenul de la Breaza? Ori pentru şueta de cafenea, în care le spunem prietenilor ce bunuri am mai acumulat?
Oare când am mai căutat o stradă liniştită pentru o plimbare pe jos prin oraş? Când am mai privit, curioşi, clădirile, dincolo de nivelul străzii? Ori ne-a surprins strigătul unui pescăruş rătăcit prin Capitală? Cumva, acest timp mort, al rătăcirii şi visării, nu-şi mai găseşte locul în agendă, printre şedinţe, deplasări, e-mailuri, malluri şi televizor.
Mihai Ghyka este director general, InBev România
* Cuvântul „bistro“ a fost prima oară atestat în franceză în 1884 (varianta „bistrot“ în 1892). (n.red.)