Dacă imediat după revoluţie reclamele erau amuzante în sine, prin factorul de noutate, în scurt timp au apărut variaţiile de stil. Un trend important a fost marcat de folosirea rimelor. “Într-o lume nesigură, Asirom vă asigură”, “Knorr. Gustos şi Hrănitor” sau “Nippon înseamnă campion” erau sloganurile enunţate pe voce cântată la fiecare pauză publicitară.

Publicul a trecut de la texte ca “Economisiţi la CEC” sau “Gospodine! La orice masă, paste făinoase!”, la tonul oarecum timid al copyrighter-ilor de la începuturile anilor 90. “Renumitele băuturi răcoritoare GO-GO sfidează prin calitate excepţională şi preţ scăzut miturile şi monştrii” sau “Într-o lume de copiatoare, noi suntem originalul”.

Reclama ca entertainment

Reclamele la dulciurile turceşti – Bonibon, Topi-Top sau Topik – erau adorate de copii pentru că erau colorate şi animate (majoritatea erau reclamele originale dublate în limba română) dar şi pentru că produsele erau idealizate, fiind primele de acest fel pe piaţa autohtonă.

“Titan Ice a făcut furori în anii 1990, dar nu ştiu dacă merită să amintim că toată reclama din perioada aia era la televizor, şi foarte multe spoturi erau pentru ţigări. Uite, ne-au rămas ţigările din perioada aia!”, spune analistul Iulian Toma de la AdPlayers.

„În publicitate nu văd un momentul de faţă o reclamă care să fi trecut graniţele României din punctul de vedere al popularităţii. La Cannes s-au luat două premii din greşeală, ăsta este şi motivul pentru care nu există memorabilitate Cannes în privinţa execuţiilor creative ale unor reclame româneşti” a completat acesta.

Primele reclame nu se uită niciodată

Imediat după Revoluţie, era o segmentare foarte mică a pieţei şi foarte puţine branduri care comunicau. Astfel, reclamele au ocupat un spaţiu în care îşi împărţeau felia foarte puţine mărci. „Dacă în 90 erai supus la câteva spoturi pe două canale tv şi vedeai reclamele la două-trei mărci, normal că le ţii minte. Aş include pe lista asta şi campania memorabilă de la FNI, „Dormi liniştit, FNI lucrează pentru tine”  tocmai din cauza traumei care a urmat reclamei”, explică Toma.

Tocmai pentru că erau atât de puţine canale media, era foarte uşor să captezi atenţia opiniei publice, astfel că oamenii îşi amintesc mai bine reclamele de la începuturile anilor ‘90 decât cele de acum doi-trei ani, deşi acestea din urmă sunt mai bune. „Sigur că ţi-au rămas în creier! Când au apărut canalele tv de nişă s-a produs atât fragmentarea pieţei de media, cât şi a retenţiei mesajului publicitar”, adaugă analistul de la AdPlayers.

Panourile outdoor

Panourile publicitare outdoor, introduse în 1993 de agenţia GGK, au constituit o a doua revoluţie a publicităţii din România şi au apărut odată cu primele forme de schwag, adică toate mărunţişurile branduite, şepci, tricouri, pixuri, brelocuri, ceşti de cafea şi orice alt obiect care putea expune un logo. Piaţa de publicitate s-a dezvoltat, iniţial, lent, pentru că foarte multe firme, în special cele româneşti, nu vedeau publicitatea ca pe o investiţie, ci ca pe o cheltuială.

Instituţiile media, pe de altă parte, considerau plasarea publicităţii în produsele lor un stigmat al comercialităţii şi mercantilismului. Ion Cristoiu era, în 1994, cel mai refractar faţă de publicitate. „El nu voia să bage reclamă. Aveam contracte care nu se onorau şi nu se putea funcţiona.(…) El era foarte suspicios, credea că eu fac nu ştiu ce şmecherii, că de ce impun eu să bage reclamă”, povesteşte Mihai Cârciog, fondatorul EVZ, într-un interviu.

Odată cu dezvoltarea pieţei de publicitate, publicul a trecut de la entuziasm şi fredonarea sloganurilor în momente de buna dispoziţie la indiferenţă, dar volumul uriaş de publicitate şi tehnicile din ce în ce mai agresive de transmitere a mesajului i-au agasat în curând pe consumatori, care au început să schimbe canalele la începutul calupurilor de publicitate.