Și spun idee (o idee care, deși circula prin redacții, nu ajungea în ziare ori în reviste) pentru că, mai departe, nimic din cuprinsul acelor reflecții intelectuale nu avea vreo convergență cu planul vieții materiale proprii societății românești din acea vreme.

Bogați erau și atunci, dar nu prea mulți, iar sursele avuției lor nu aveau cum să fie licite. Deseori, cei mai puțin norocoși dintre ei, erau loviți de așa-zisa lege “a ilicitului”. Au existat și cazuri în care îmbogățirea ilicită a fost plătită cu viața; căci vreo câțiva dintre “eroii” fraudelor în stil mare n-au scăpat de pedeapsa cu moartea. Desigur, am în vedere întâmplările din anii 1964-1989. Și nicidecum cumplitele represiuni din cei dintâi ani ai comunismului românesc, când lupta de clasă a atins cote pe care tinerii de astăzi nu și le pot imagina. Între 1945-1964, mai ales în anii 1950, întreaga clasă a bogaților țării (și nu doar marii industriași, bancherii și moșierii, ci și “păturile” largi ale tuturor celor înstăriți, cu precădere așa-numiții chiaburi) a fost distrusă fizic și moral. Alături de capii partidelor istorice și de numeroși intelectuali.

După decembrie 89, deîndată ce au tăcut armele, în mass-media și-a făcut loc ideea că fără oameni bogaţi nu vom avea o ţară bogată. Reproşurile au fost deseori severe. „Cum adică, fără cei interesaţi doar de umplerea propriilor buzunare România n-ar putea fi o ţară bogată?”… Întrebarea are sens (dacă aşa ceva poate fi numit sens?!) numai în măsura în care, în dezbaterile publice de la noi, a cam fost ruptă legătura firească dintre bogăţie şi munca performantă. Bogăţia fiind de prea multe ori socotită un fenomen contra naturii, legat numai şi numai de afaceri murdare. Bogăția țării nu poate fi asigurată cu o contrapartidă gen “bogăția oamenilor de afaceri”. Îmbogăţiţii din afaceri pot avea un rol important în societate: și ar avea într-adevăr sens să facem topuri (300 sau 500 sau 1000) dacă am clasifica impozitele plătite, locurile de muncă create, salariile achitate, investițiile. Contribuţia acestor valori la îmbogăţirea ţării, deci, și nicidecum etalarea activelor personale. Ţara e mare, populaţia numeroasă (al șaptelea loc în clasamentul Uniunii Europene) așa că avem nevoie de o masă critică a  oamenilor de afaceri cu contribuții majore la procesul investițional, la exporturile țării, la bugetul țării, la PIB și nu de o mână de adunători de active strălucitoare. Când spun, deci, că România are nevoie de oameni bogați mă refer la transferuri semnificative de populaţie din sfera sărăciei în cea a clasei de mijloc. Poate că sintagma „oameni bogaţi” nu e aici tocmai la locul ei. Dintr-un singur motiv: acela că, în societatea noastră, imaginea de largă circulaţie despre bogăţie este puternic subiectivă. Ea are la bază prejudecăţi, chiar şi – aici voi folosi un cuvânt de care s-au ataşat psihologii –tendenţiozităţi. Mai degrabă, în acest caz, sintagma potrivită este alta: „oameni înstăriţi”. Ei bine, o ţară nu poate fi bogată fără o masă critică de oameni înstăriţi. Câteva milioane bune.

În România, unde partea cea mai mare din veniturile populaţiei se duce pe mâncare, și unde cheltuielile pentru băuturi alcoolice și tutun sunt mai mari decât cele pentru îmbrăcăminte și încălțăminte, nu există o idee clară despre ce înseamnă o ţară bogată. Pentru că în niciun caz conceptul de bogăţie nu se poate reduce la bunurile aflate în rafturile magazinelor alimentare şi la preţurile lor. Încă dăinuie confuzii. Încă spunem „nivel de trai”, sintagmă împământenită la noi, fără să luăm în seamă faptul că bogăţia este un concept complex, încorporând hrana, condiţiile de locuit, de muncă, calitatea muncii, economisirea, circulaţia banilor şi a valorilor imobiliare, climatul social, educaţia, sănătatea, timpul liber, accesul la informaţii şi, nu în ultimul rând, democraţia. Desigur, bogăţia este o condiţie individuală. Dar se măsoară pe scară socială. Putem accepta că o ţară este bogată numai dacă partea cea mai mare a populaţiei trăieşte bine.

Dacă populaţia ar trăi cu „medii”, lucrurile ar fi simple. Dar populaţia are nevoie de locuri de muncă, de spitale, de şcoli şi de multe altele. De bunuri care nu ajung pentru toţi. Şi dacă nu ajung pentru toţi, cum să fie împărţite? Răspunsul aşteptat nu va veni decât de la o nouă tablă de valori, care să pună într-o altă ecuaţie – dominată de cerinţele eficienţei! – proprietatea, munca, producţia, venitul şi consumul. Într-un cadru de mobilitate pentru oameni, pentru instituţii, pentru eforturile de producere şi comercializare a bunurilor şi serviciilor pe care numai piaţa îl poate asigura.

Adrian Vasilescu