În ultimii zece ani, managementul sectorului educaţional a fost obsedat de topurile şcolilor de business. În prezent, controversele s-au înteţit în privinţa utilităţii acestor topuri pentru aplicanţii la MBA. Unele sunt contestate, fiind acuzate că produc un „efect de turmă“ spre un număr redus de şcoli.
Publicaţiile Financial Times, Business Week şi The Wall Street Journal comandă cu regularitate sondaje de acest fel. Potrivit celei mai mai recente cercetări, printre potenţialii aplicanţi la şcolile de business, realizate de TopMBA.com, topurile acestor şcoli nu mai sunt un factor major în alegerea unui program MBA. Cel mai important criteriu este reputaţia şcolii, urmat de succesul înregistrat de birourile de plasament, rata profitabilităţii, acordarea burselor şi programa şcolară. Sondajul a solicitat celor 6.000 de aspiranţi la MBA, participanţi anul trecut la World MBA Tour, să răspundă care ar fi factorul-cheie în alegerea şcolii. Rezultatul: locul şcolii în topuri a fost abia a şasea nominalizare între cele mai importante criterii de alegere.
Ce ar trebui să înţeleagă aplicanţii din topurile produse de Financial Times, Business Week, The Wall Street Journal sau din cercetarea TopMBA? Cei din urmă spun că, în primul rând, nu trebuie să se bazeze pe ordinea şcolilor în top pentru a-şi crea propria listă de preferinţe. Trebuie să se uite la criteriile care stau la baza topurilor, pentru a decide dacă sunt relevante sau nu pentru ei. În afara câtorva şcoli din fruntea clasamentelor, se remarcă o lipsă a consecvenţei între diferitele topuri. Acest lucru este cauzat de diferitele metodologii folosite în realizarea fiecărui clasament. Orice încercare de folosire a acestora trebuie să înceapă cu o înţelegere a metodologiei.
Imperfecţiunile topurilor trebuie tolerate
Topurile făcute de Business Week evaluează calitatea unui MBA după trei criterii: satisfacţia studenţilor, a angajaţilor şi rezultatele cercetărilor. O slăbiciune a topului este că acordă o importanţă mai mare studenţilor şi agenţilor de recrutare MBA americani, procentul studenţilor europeni chestionaţi fiind rareori mai mare de 10%. Un alt dezavantaj este tendinţa studenţilor de a vorbi favorabil despre şcoala lor, pentru a o plasa cât mai sus în ierarhie.
Financial Times se bazează pe mai mulţi factori obiectivi, nu conţine niciun input de la agenţii de recrutare, dar acordă o importanţă mare „salariului la trei ani de la absolvire“, urmat de „ratingul de cercetare“ şi de un rating al numărului de doctoranzi produşi de şcoală. În comparaţie cu Business Week şi The Wall Street Journal, Financial Times are o rază de acţiune globală, comparând programele MBA americane şi cele internaţionale. Limitările acestui top rezidă însă în validitatea comparaţiilor directe ale programelor de un an cu cele de doi ani. În plus, atenţia mare acordată salariului la trei ani de la absolvire poate favoriza şcolile care au o relaţie strânsă cu sectorul bancar, care tinde să ofere salarii mai mari.
Topul realizat de The Wall Street Journal a provocat cele mai mari controverse, pentru că utilizează criterii care nu sunt adoptate şi de alţii. Mai exact, solicită agenţilor de recrutare să se concentreze asupra experienţei lor de recrutare şi a profilului candidaţilor pe care îi întâlnesc mai mult decât asupra calităţii şcolii.
Pe de altă parte, TopMBA foloseşte informaţii de la agenţii internaţionali de recrutare şi prezintă rezultatele pe site-ul său de internet sub forma unui tabel cu punctaje, ceea ce permite aplicanţilor MBA să îşi creeze propriul lor top. Ei pot să-şi selecteze şcolile dintr-o listă de 20 de criterii diferite, şi apoi să le ordoneze conform propriilor preferinţe.
Oficialii şcolilor de business au opinii diferite asupra acestor topuri. Deşi The Wharton School, SUA, este adesea în fruntea topurilor, decanul Pat Harker crede că „există o înţelegere foarte puternică între părţile implicate (absolvenţi, facultăţi şi angajaţii altor instituţii) în privinţa minusurilor metodologiilor de realizare a topurilor. Ori alegem o practică cu deficienţe, ori ne mobilizăm, oferind alternative pentru informare şi lucrăm cu presa, pentru a o însărcina cu prezentarea de date mai obiective şi mai folositoare“.
Kim Keating, director de relaţii publice la Tuck School of Business din Dartmouth, SUA, crede că topurile joacă un rol important. „Topurile sunt un instrument valid pentru aplicanţii care prospectează piaţa şi firmele de recrutare. Cel mai bun mod de abordare a celor patru topuri majore este privirea lor de ansamblu şi studierea diferitelor aspecte şi atribute pe care le ia fiecare în considerare“. Kim Keating apreciază că imperfecţiunile topurilor ar trebui tolerate.
