Cum putem denumi situaţia economică actuală? Este o criză, o sumă de crize sau depresie economică? Care sunt rădăcinile şi cât de adânci în istorie sunt ele? Care sunt soluţiile viabile? Pentru a găsi răspunsuri la aceste de întrebări am stat de vorbă cu deputatul Varujan Pambuccian pentru primul dintr-o serie de INTERVIURI CAPITAL.RO cu specialişti care oferă explicaţii de profunzime legate de criza economică. Cunoscut pentru activitatea sa legată de industria IT&C (
Cum putem denumi situaţia economică actuală? Este o criză, o sumă de crize sau depresie economică? Care sunt rădăcinile şi cât de adânci în istorie sunt ele? Care sunt soluţiile viabile? Pentru a găsi răspunsuri la aceste de întrebări am stat de vorbă cu deputatul Varujan Pambuccian pentru primul dintr-o serie de INTERVIURI CAPITAL.RO cu specialişti care oferă explicaţii de profunzime legate de criza economică.
Cunoscut pentru activitatea sa legată de industria IT&C (fiind membru al Comisiei pentru Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţiilor din cadrul camerei inferioare a Parlamentului), pentru faptul că este reprezentantul minorităţii armene din România şi – de ignoranţi – pentru faptul că are acelaşi prenume ca liberalul Varujan Vosganian, Pambuccian îşi prezintă concepţiile sale asupra evenimentelor economice la care suntem martori. În timp ce mulţi caută justificări în trecutul apropiat şi cred că această criza nu va mai dura mult, el vede mai în profunzime, identificând rădăcinile acestei depresii economice în prima parte a secolului trecut.
De la „New Deal”-ul din SUA, la cota de impozitare de 4% în România
Depresia aceasta poate fi un final al perioadei începute odată cu proiectul „New Deal” al preşedintelui SUA Franklin Delano Roosevelt, care a introdus intervenţionismul excesiv al statului în economia liberă, program alimentat de renunţarea la legătura strânsă dintre dolar şi aur şi de creditarea lejeră din ultimii ani. În acelaşi timp, depresia poate marca începutul unei noi perioade economice. Astfel, argumentele nu stau numai creditarea lejeră, dar şi în deciziile majore pe plan economic ale secolului XX, precum şi în punctul central al economiei: chiar conceptul de bani.
Soluţiile imediate ar fi în deplin acord cu agenţii economici sufocaţi de lipsa banilor şi în totală contradicţie cu politicienii dependenţi de fiscalitatea excesivă: o cotă de impozitare de 4% şi o Taxă pe Valoarea Adăugată de 25%.
În discuţia capital.ro cu Varujan Pambuccian, am încercat să identificăm cauzele, motivaţiile, justificările, argumentele şi soluţiile. Interviul apare sub forma a două versiuni. În varianta multimedia am redat pe suport video punctele nodale ale discuţiei, iar în cea de-a doua vă prezentăm transcrierea clasică a întregului interviu.
„Sfârşitul socialismului lejer”
Am putea considera această criză drept un final al socialismului politic lejer şi a celui monetar apărute după Marea Depresie din 1929-1933, odată cu programul „New Deal” al preşedintelui american Roosevelt, crede Varujan Pambuccian. Soluţia miraculoasă de atunci a funcţionat cu rezultate bune pe termen scurt, dar a fost apoi continuată în timp, îmbunătăţită, acaparând astfel pârghiile economice şi înlocuind piaţa liberă 100% cu o piaţă liberă în care statul intervenţionist are un cuvânt greu de spus.
Asemănările dintre socialismul în care statul este unicul jucător, cum a fost cel trăit de noi, şi socialismul în care statul intervine constant, cum se întâmplă acum, pot fi surprinzătoare. Situaţia actuală poate fi un sfârşit al acestui tip de socialism lejer.
Pambuccian consideră că socialismul de acest tip a fost promovat de politicienii care au văzut în el metoda ideală de a-şi mulţumi foarte uşor electoratul. Folosind capacitatea statului de a interveni în economie, politicienii aflaţi la putere după programul „New Deal” au făcut mai mult proiecte pe termen scurt. Din nefericire, în această manieră a fost conservată în timp ideea de intervenţionism.
„Ajung doi ani la guvernare ca folosind o forţă a statului să poţi realiza nişte proiecte? Da, dacă forţa statului este suficient de mare şi dacă economia este suficient de dependentă de stat. Ce poţi să faci? Protecţie socială. Cum? Redistribuind. Luând bani masiv cu taxe şi impozite din economie şi redistribuind după cum ai tu electoratul. Este cel mai simplu lucru. Poţi să te implici direct în economie, făcând fabrici, uzine, autostrăzi şi alte lucruri. Pe care nu contează dacã le faci prost sau bine, contează că angajezi lume, că se vede ceva! Toate generaţiile de politicieni care s-au succedat dupã New Deal au gândit în felul acesta. Şi lucrul acesta, pas cu pas a dus la o mai masivã intervenţie a statului în economie şi au necesitat în continuu resurse financiare din ce în ce mai mari”, apreciază el.
„Totul a început de la creditarea foarte facilă a orice”
Momentul de astăzi şi depresia economică de acum au rădăcini istorice. Mai întîi eliminarea dolarului emis privat în SUA, crearea Fed-ului la începutul secolului XX, programul „New Deal” din 1933, conferinţa de la Bretton Woods din 1944, ruperea dolarului de aur în 1971. Pentru a compensa şocul de încredere care a lovit pieţele în acel moment, preşedintele Richard Nixon a garantat dolarul cu totalitatea depozitelor băncilor americane.
„În 1971, SUA aveau datorii mari, pe care trebuiau să le plăteascã. Erau datorii mari externe, era războiul din Vietnam, Nixon era preşedinte. La un moment dat a trebuit să aleagă cum să-şi plătească datoriile. Dar cum? Bani nu mai erau. Ce putea să facă era să mobilizeze o cantitate de aur pe care o avea şi să o transfere.
A preferat un lucru bun pe termen scurt, dar care pe termen lung e chiar un lucru periculos. A rupt legătura dintre aur şi dolar. S-a numit „Nixon shock” şi a luat multă lume pe nepregãtite. Era un şoc de încredere. Până atunci, o mare putere, SUA, garantau o convertibilitate la o rată fixă a propriei monede cu o marfă tangibilă de foarte mare încredere care era aurul. În momentul acela nu mai exista această legătură. Legătura acesta trebuie fãcutã cu altceva. Foarte simplist explicând – acesta este sistemul în care trăim acum – garantarea monedei s-a fãcut prin totalitatea depozitelor băncilor comerciale la banca centrală”, precizează Pambuccian.
Dar tocmai acest sistem de garantare a banilor a dus la situaţia în care băncile puteau să creeze, practic, bani din nimic. Împrumutând bani în valoare de şase ori mai mare decât cea a depozitelor constituite la banca centrală, băncile puneau în circulaţie bani creaţi din promisiuni.
Lovitura de graţie a venit în momentul în care administraţia americană a iniţiat un program prin care orice american îşi putea lua o casă pe credit. Astfel a început creditarea foarte facilă a orice.
„Pe sfârşitul mandatului lui Clinton a fost un mesaj de genul acesta. A fost campanie electorală, se spun multe într-o campanie. Partea proastă e cã mesajul a fost reluat în administraţia Bush într-o intensitate mult mai mare. În mod absolut surprinzãtor, cu un an înainte de realegerea preşedintelui Bush, Fed a avut cea mai mică taxă de scont din istoria lui: 1%. Iar condiţiile bancare au fost relaxate major. Şi dublate de mesajul acesta cum că orice american merită o casă. Orice om merită orice, cã e un om. Dar problema este dacă şi poate. Dacă îşi permite ce merită.
Toată nebunia care a apărut atunci, dezvoltare pe un credit insolvabil de la început stă la originea accelerării finalului pe care îl vedem acum. Oricum s-ar fi ajuns aici, dar mai lent. Adică s-a trecut din viteza întâi în viteza a doua sau a treia la socialismul de care vorbim acum. Sigur că lucrul acesta a fost foarte repede stopat pentru că Greenspan şi-a dat seama că nu e în ordine. Dar deja apucase să-şi facă efectul. Şi a început creditarea foarte facilă a orice.
În continuare, băncile au găsit oportunitatea de piaţă pentru a putea face profituri imense utilizând aceste mecanisme, precum şi oportunităţile date de piaţă prin programe de genul „o casă pentru fiecare”. De asemenea, mediul concurenţial a alimentat dorinţa cât mai multor bănci de a credita, mai mult temându-se de eventualele succese ale concurenţei.
Cea mai periculoasă criză: cea a cash-ului operaţional
Probleme care au început să apară ca urmare a creditelor neperformante au fost absorbite prin diverse instrumente financiare, mai exact achiziţionarea de datorii, explică Pambuccian. Apoi, când sistemul s-a prăbuşit, s-a apelat la stat pentru a acoperi daunele şi a salva situaţia.
Pambuccian consideră că, tocmai din cauza ideii că statul poate să vină oricând şi să plătească oalele sparte s-a ajuns la astfel de mutări riscante.
Depresia economică de acum este o încrengătură de crize, generate de lipsa banilor din piaţă. Cea mai periculoasă criză în opinia lui Varujan Pabuccian este cea a cash-ului operaţional. Efectele devastatoare s-au văzut anul trecut în SUA.
În România cel puţin, lipsa banilor de la buget poate să creeze grave probleme. Dincolo de problemele sociale, politicienii pot avea probleme în alegeri. În opinia lui Pambuccian, lipsa de bani ar putea fi compensată de stat prin emiterea de monedă în plus. Astfel, banii în plus ar acoperi temporar lipsa de bani, dar ar crea inflaţie. Cel puţin teoretic ar putea să echilibreze balanţa, în situaţia în care ne-ar aştepta o perioadă de deflaţie ca urmare a scăderii consumului. Dar, în mod practic, Pambuccian se teme de reacţii stranii ale economiei. În fond, teoria ca teoria, dar practica ne omoară…
Statul-problemă
Statul ajunge el însuşi să pună probleme economiei, prin blocajul financiar pe care îl creează, spune Pambuccian: „Prima criză a fost cea de cash bancar, a doua de cash operaţional. A treia, pe care deja o trăim şi noi, şi la rădăcina acestei crize este însuşi statul. Este blocajul financiar. Deja îl trăim şi-n foarte multe zone, la rădăcina blocajului financiar este statul”. Astfel, într-o asemenea perioadă, în care supravieţuirea este o reuşită, mediul de afaceri nu se mai gândeşte la profit ci la păstrarea afacerii pe linia de plutire, ajungem în situaţia în care cetăţeanul este mai solvabil decât statul.
Într-o asemenea fundătură, soluţia pe termen scurt poate fi impozitarea excesivă pentru a putea acoperi rapid neajunsurile, dar creând dezechilibre economice majore pe termen lung. O altă soluţie este reprezentată de relaxarea fiscală, pentru atragerea puţinelor investiţii disponibile încă pe piaţă şi relansarea consumului. Cu o cotă unică de 4% România ar deveni o destinaţie atractivă de afaceri, trasformându-ne astfel în ţara care ar putea chiar să profite de pe urma crizei.
Această măsură trebuie urmată de cea prin care statul să ia TVA la încasare, nu la facturare. Astfel, companiile nu mai sunt vlăguite de puţinii bani pe care îi au şi care sunt necesari menţinerii pe linia de plutire.
„Mai avem 4-5 ani până să ieşim din criză”
Ne mai aşteaptă o perioadă de scădere, crede Pambuccian. Momentul critic al depresiei, de la care puteam lua în calcul creşterea economică este, în opinia lui Pambuccian, cel în care criza banilor va atinge ultima redută a economiei: alimentaţia. Atunci când oamenii îşi vor reduce drastic cheltuielile cu mâncarea.
„Nu ieşim repede din chestia asta. Este logic ce spun. Legătura dintre descreşterea consumului şi disponibilizări, asta e cheia. Chestia asta se va tot duce până când se va stabiliza la un anumit nivel. De abia de acolo poate începe creştere. Care va fi nivelul, când va fi momentul acela? Momentul acela va fi când o să fie afectat producãtorul agricol. Până acolo o să meargă pârjolul acesta care este depresia economică pe care o trăim acum. Până atunci mai e mult. Eu cred că vom mai avea 4-5 ani de trăit aşa ceva”, analizează Pambuccian.
Viitorul se arată sumbru în continuare. Marele pericol este reprezentat de regimurile politice autoritare, care promit peste măsură pentru a atrage voturi, dar sunt incapabile să realizeze ceva. Mulţi dintre oameni vor crede deoarece speră ca visele îndeplinite pe credit să revină în actualitate.
„Este nevoie de un Copernic pentru economie”
În definitiv, soluţia este reprezentată de modificarea structurală a sistemului. Varujan Pambuccian dă exemplul lui Copernic, care a reuşit sã revoluţioneze astronomia modificând structural concepţiile. Până când nu se va întâmpla în economie ceva similar, nu se vor găsi decât soluţii alicabile pe termen scurt şi neviabile pe termen lung. Un moment plin de speranţã a fost întrunirea G20 de la Londra, când nu s-a modificat structural sistemul.
„Când Ptolemeu a fãcut sistemul geocentric, a plecat de la două ipoteze simple. Că planetele se mişcă pe cercuri, având centrul în centrul Pământului, şi că cercurile astea sunt descrise uniform. Modelul lui a funcţionat. A dat predicţie bună vreo 50 de ani. Dupã care nu a mai dat predicţie bună. Atunci, elevii lui au zis că sistemul era perfect, era cu cercuri, era foarte frumos… Dar era mai complicat decât s-a gândit el. Era primul pas.
De fapt, au spus ei, planetele se mişcă pe cercuri având centrul pe un cerc cu centrul în centrul Pãmântului. Adică au mai adãugat un cerc. Sistemul a dat o predicţie bună mai mult timp, dupã care iar nu a mai dat o predicţie corectă. Şi tot s-a adăugat, până se ajunsese la unele planete pe vremea lui Copernic care aveau 5-7 epiciclii din aceştia.
Copernic a constatat cã e mai simplu să muţi centrul decât să mai adaugi cercuri. Eh, G20 a mai adăugt un epiciclu. Noi suntem acum în perioada în care, la sistemul geocentric, sau mai bine zis, la sistemul egocentric al fiecăruia dintre noi, se mai adaugã un epiciclu. Şi va trebui să vină un moment în care un Copernic în economie să mute centrul sistemului acolo unde locul lui firesc”, explică Varujan Pambuccian în finalul primei întâlniri din seria INTERVIURILOR CAPITAL.RO.
DETALII:
Textul integral al interviului poate fi citit aici.