Datornicul e un erou. Cu cât se împrumută mai mult, cu atât devine mai respectabil și mai folositor societății. Are, nu-i așa, bani mai mulți de cheltuit spre propășirea întregii comunități. De aceea, tot ce poate face mai rău e să încerce să scape de datoriile făcute la nevoie, în loc să le rostogolească la nesfârșit. Să dea înapoi banii de unde i-a luat, în loc să plece și mai voios la cumpărături. Dacă datornicul se întâmplă să fie statul, virtuțile îndatorării masive au proporții epice. Dimpotrivă, demersurile chibzuite de sens contrar devin dăunătoare și păgubitoare pentru popor, tăindu-i șansele unui trai mai bun.
Dacă mergeam cu o astfel de pledoarie la bunica, mi-ar fi spus că fac elogiul risipei și încerc să-mi găsesc justificări răsuflate pentru nechibzuință. Ea n-avea însă habar de macroeconomie, de sofisticatele căi ale modelării economice, care i-ar fi arătat că a avea datorii este oricând bine. Nu l-a ascultat nici pe ministrul finanțelor, nici pe guvernatorul băncii centrale. Ar fi convins-o că trăiește mai prost acum decât în timpul crizei, deși statisticile oficiale arată o creștere spectaculoasă a PIB, din cauză că țara își mai și plătește din datoriile mari făcute în ultimii ani și își ajustează prea mult deficitul extern, sursa atâtor necazuri din trecut. Rău cu datorie și deficit mari, i-ar fi spus șefii finanțelor țării, dar mai rău fără ele. Corelația – avem creștere economică, crește și nivelul de trai – nu poate fi valabilă, a arătat Mugur Isărescu, decât dacă toată creșterea economică se duce în nivelul de trai. De ce nu se duce în nivelul de trai? Nu pentru că statul ar sifona, Doamne ferește, prin mecanismele lui, o mare parte din ea, ci, dimpotrivă, pentru că a luat prea în serios plata datoriilor și reducerea deficitelor.
„Dacă se îmbunătăţeşte balanţa de plăţi, de exemplu, şi punem bani deoparte şi vrem să rambursăm datoria externă […] nu o să crească nivelul de trai. Chiar dacă o să ai creştere economică, dai banii înapoi. La fel ca dumneavoastră, dacă aveţi un credit şi nu vreţi să-l refinanţaţi, ci daţi banii înapoi, strângeţi cureaua. Dacă rămânem la 1%-2% deficit extern, dacă se măreşte deficitul cu atât mai mult impactul este pozitiv asupra nivelului de trai, se adaugă la creştere economică“, a spus Isărescu. Din deficit și datorie se întărește, așadar, creșterea, oficialul BNR considerând că soluţia cea mai bună pentru viitor nu e reducerea datoriei, ci menţinerea ei la acest nivel, prin refinanţarea actualelor împrumuturi. Tot șeful băncii centrale a încercat să spulbere și percepția că apelarea disperată la un împrumut gigant, de 20 de miliarde de euro, de la FMI, Banca Mondială și UE, în 2009, ar fi fost un moment rușinos pentru România. Dimpotrivă, „a fost o demonstrație de forță“. Ia priviți cât de mult putem să ne împrumutăm! Aaaa? Ce mai ziceți la o așa etalare de mușchi crescuți pe steroizii îndatorării? Aud speculatorii? Vedeți că putem lua 20 de miliarde pe datorie așa, pac, la o strigare? Întrebați de costuri? Mofturi! Diferența dintre dobânda plătită și cea obținută din plasarea banilor a fost „relativ mare“, a admis Isărescu, „dar ăsta e costul credibilității și al restabilirii stabilității“. România a arătat, deci, că se poate împrumuta mult, cu costuri mari, ca să scape de dezastru – o redefinire impresionantă a „demonstrației de forță“.
OANA OSMAN,
redactor-șef CAPITAL