După decenii întregi de dezvoltare sclerotică, s-ar putea prea bine ca italienii să se gândească cu oarecare nostalgie la trecut. Pentru Marea Britanie, tragedia este aceea că ea însăși riscă să o apuce pe același drum.
Transformarea Marii Britanii într-o nouă Italie este aproape completă
În vreme ce Italia ar putea deveni noua Mare Britanie din urmă cu câteva decenii, se pare că Marea Britanie este cea care a devenit o nouă Italie, numai că una fără soare și fără paste.
Marea Britanie devine tot mai neguvernabilă, având niște guverne care durează mai puțin de câteva săptămâni, și acelea jenante, după care ele încep să se destrame. Dezvoltarea economică pare legată de stagnare. Situația noastră demografică este îngrozitoare, cu o populație în curs de îmbătrânire și cu o rată a nașterilor în scădere. Infrastructura ni se năruiește și este imposibil să mai poți construi ceva. Nordul și Sudul se asmut unul împotriva altuia, la fel ca tinerii și bătrânii, notează Matthew Lynn într-un articol realizat pentru telegraph.co.uk
Piețele tratează și privesc țara cu suspiciune, deseori pe bună dreptate. Imigrația clandestină a scăpat de sub control. Bursa este chitită pe declin și, desigur, datoriile cresc inexorabil, croindu-și un nou drum.
Acum, când e clar că totul a eșuat, regula importantă pe care am putea să o învățăm de la vecina din sud ar fi următoarea: țările care aveau pe vremuri niște perspective luminoase se pot transforma foarte rapid în niște nimicuri. Nimeni nu putea prezice care va fi soarta Italiei după momentul „Il sorpasso” (referire la anul 1987, când PIB-ul Italiei l-a depășit pe cel al Marii Britanii, n. red.), dar asta s-a întâmplat, și tot asta i se poate întâmpla și Regatului Unit.
Și, odată ce țara o apucă pe calea asta, prognoza e foarte întunecată, cu o creștere economică blocată, cu tehnocrați care încearcă să păstreze controlul și cu niște extremiști furioși, așa, ca Giorigia Meloni, doamna-premier ajunsă acum la putere. Nu sună tocmai foarte… britanic, dar crudul adevăr este că acesta pare acum să fie viitorul Regatului Unit.
La o primă vedere, Italia și Regatul Unit par două țări foarte diferite. Noi am fost prima democrație parlamentară, noi am fost prima țară industrializată, avem un îndelungat trecut de stabilitate politică, dispunem de o bancă centrală respectată și independentă, iar lira sterlină rămâne încă una dintre puținele valute importante la nivel mondial. Dar toate astea trebuie menționate înainte de a vorbi despre vreme, despre felul de a ne îmbrăca, despre mâncăruri, despre cafea și despre plajele mângâiate de soare.
Și totuși, dacă începi să te uiți mai atent la statistici, există niște paralele alarmante între cele două țări. De fapt, noi am început ‚să devenim italieni’ de mai multă vreme. Acum, transformarea aceasta începe să se accelereze.
Orice revoluție își poate pierde suflul foarte rapid. În Regatul Unit, asistăm la ceva foarte asemănător. Noul Partid Laburist a promis să schimbe totul. Noul conservatorism mai alunecos al lui David Cameron ar fi combinat liberalismul social cu o economie favorabilă creșterii. Ieșirea din UE ar fi reimpulsionat creșterea economică, conservatorismul „măreț” al lui Johnson ar fi relansat regiunile, iar „trussonomia” ar fi eliberat afacerile.
Noile mișcări politice vin și se duc cu o viteză amețitoare. În fond însă, nu se schimbă prea multe lucruri
Revenind la Italia, într-adevăr, perspectivele sunt sumbre. Dintre toate țările membre ale Grupului celor 20, ea pare, fără îndoială, cel mai puțin înclinată să înflorească. Creșterea economică e blocată, sunt puține companii noi de care să fi auzit cineva și nu există nicio altă ambiție în afară de aceea de a menține datoria sub un oarecare control. Cei mai buni și mai străluciți tineri italieni aleg să facă o carieră în altă parte – șocant, 182.000 de absolvenți de facultate au părăsit țara în ultimul deceniu, iar numărul continuă să crească.
Sistemul său politic devine tot mai încordat, luptând cu două decenii de declin.
Giorgia Meloni, noul premier, își are rădăcinile politice într-o mișcare profascistă antebelică și, pe măsură ce ea încearcă să se reinventeze, semnul unei democrații sănătoase rămâne firav, la fel ca și cel al unei societăți împăcate cu sine.
Desigur, Regatul Unit nu are niciun trecut istoric fascist pe care să-l invoce
Dar un simplu fapt nu poate fi trecut cu vederea: atunci când o țară devine treptat tot mai săracă, politica ei devine tot mai volatilă și mai extremistă.
Ne-ar plăcea să ne spunem că asta nu s-ar putea întâmpla aici și, la drept cuvânt, probabil că nici nu se va întâmpla. Și totuși, cu 30-40 de ani în urmă, când Italia sărbătorea depășirea Regatului Unit, nimeni nu și-ar fi închipuit că Italia ar putea deveni o țară în stagnare, neguvernabilă, o situație jalnică cu creștere economică zero. Or, tocmai asta s-a întâmplat.
La fel, cu doar câțiva ani în urmă, nimeni nu ar fi prezis că o atare soartă va fi împărtășită și de Regatul Unit. Într-adevăr, cel puțin în parte, ieșirea din UE a însemnat tocmai evitarea acestei capcane.
Totuși, în prezent, tocmai asta pare să se întâmple. Nu vom avea soarele, meniurile și casele de modă stilate, dar, sub orice alt aspect, transformarea Marii Britanii rămâne în curs.