Salariaţii trebuie să ştie că aproape jumătate din valoarea muncii lor nu ajunge la ei deoarece este însuşită de stat.

Din punct de vedere practic, salariul brut nu este relevant pentru salariat, deoarece el este interesat în primul rând de salariul net. Salariul brut nu înseamnă nimic nici pentru angaja­tor, care e interesat de costul total al angajatului. Angajatorul nu ia decizia de angajare în funcţie doar de salariul brut, ci ţine cont şi de aşa-numitele contribuţii ale angajatorului. Împreună cu salariul brut, acestea formează costul total al mâinii de lucru şi adevărata valoare a muncii salariatului, adică „salariul complet“. Valoarea muncii salariatului trebuie să fie cel puţin egală cu costul total generat de angajarea sa. Prin munca sa, angajatul trebuie să acopere nu doar salariul brut, ci şi contribuţiile, eronat numite „ale angajatorului“. În caz contrar, ar însemna ca firma să plătească factorul muncă mai mult decât valoarea acestuia, ceea ce e absurd. Contribuţiile angajatorului sunt deci suportate de angajat, din munca sa. Reţinerea la sursă a prelevărilor obligatorii îi transformă pe întreprinzători în agenţi neremuneraţi de colectare a impozitelor şi contribuţiilor pentru stat. Lipsa de informare a salariaţilor privind natura şi nivelul contribuţiilor „angajatorului“ îi plasează însă pe întreprinzători într-o postură şi mai dificilă. Ei sunt cei criticaţi de salariaţi pentru salariile nete mici, ei sunt ţinta tuturor revendică­rilor, deoarece mulţi salariaţi nu cunosc adevăratele cauze ale salariilor nete mici.

Salariaţii nu cunosc adevărata valoare a muncii lor deoarece aproximativ 40% din aceasta nu ajunge niciodată în buzunarele lor, fiind reţinută la sursă sub formă de contribuţii sociale şi impozit pe venit. Desigur, este mult mai comod aşa, dar această facilitate se transformă şi într-o comoditate a gândirii: trăim cu iluzia gratuităţii serviciilor publice, se insta­lează nepăsarea cu privire la modul în care sunt cheltuiţi banii publici etc. Această „anestezie fiscală“ conduce şi la neînţele­geri sau chiar conflicte între angajaţi şi angajatori. Soluţia e o mai mare transparenţă a remuneraţiilor. Astfel, în loc de ficţiunea fiscal-contabilă a salariului brut, angajaţii şi angajatorii pot utiliza o noţiune mai corectă economic: „salariul complet“. Pentru angajatori, acesta reprezintă costul muncii.  Angajaţii ar constata cât valorează munca lor şi care e nivelul prelevărilor obligatorii reţinute din salariul complet înainte de a încasa salariul net. Este deci necesară o educaţie a sala­riaţilor cu privire la sursa salariilor şi anume productivitatea muncii lor, remunerată, în ultimă instanţă, de către clienţii firmei.

Salariaţii trebuie să ştie că aproape jumătate din valoarea muncii lor, deşi plătită de întreprindere, nu ajunge la ei deoarece e însuşită de către stat. Comparaţia sumelor plătite cu prestaţiile primite va evidenţia necesitatea şi urgenţa unor reforme mult mai curajoase ale sistemelor de pensii şi de asigurări de sănătate. Necesitatea acestor reforme nu va fi însă înţeleasă de către salariaţii-alegători decât dacă vor fi informaţi. Fiecare angajator poate contribui prin adăugarea pe fluturaşul de salarii a unei rubrici supli­mentare cu salariul complet. Nicio lege nu interzice acest lucru.

Radu Nechita este conf. dr. la Universitatea Babeş-Bolyai şi preşedinte CISED