Deşi problematica impozitării prin reţinere la sursă a nerezidenţilor a fost în mare parte lămurită, mai există zone de controversă şi interpretare
În anul 2012 au apărut două tipuri de probleme legate de prestările nerezidenților către contribuabili români, care au ridicat o serie de întrebări în practică și au dat naștere la interpretări diferite atât din partea autorităților, cât și din partea contribuabililor.
Înregistrarea contractelor cu persoane nerezidente
Prima problemă e legată de Ordinul nr. 1.400/2012 privind modificarea procedurii de înregistrare a contractelor încheiate cu persoane nerezidente. Doar să reamintesc, persoanele juridice române (și mai nou și persoanele fizice și sediile permanente din România ale persoanelor juridice străine) au obligația de a înregistra la organul fiscal contractele încheiate cu persoane juridice străine sau persoane fizice nerezidente, în anumite condiții. Ce se înregistrează? Contractele încheiate cu persoane nerezidente care execută pe teritoriul României prestări de servicii care generează venituri impozabile. Când nu există un contract încheiat în formă scrisă, se înregistrează în locul acestuia documentele care justifică prestările efective de servicii.
Sunt anumite formalități și condiții ce trebuie respectate: înregistrarea se face separat pe fiecare contract, termenul este până la 30 de zile din momentul încheierii contractului, se completează un formular special și se depune la organul fiscal competent.
Problema de interpretare apare în privința noțiunii de „executare a serviciilor pe teritoriul României“. Această noțiune nu este definită în contextul Ordinului nr. 1.400/2012, iar în practică am constatat două abordări considerabil diferite cu implicații directe asupra contribuabililor declaranți.
O interpretare la care ader este cea care ține cont de scopul declarării acestor servicii și anume informarea organului fiscal despre prezența unei persoane nerezidente pe teritoriul României care desfășoară o activitate comercială cu potențial de a da naștere unui sediu permanent. Crearea unui sediu permanent presupune impozitarea veniturilor acestui nerezident în Romania cu impozitul pe profit; deci miza este importantă pentru organele fiscale și explică efortul administrativ întreprins. În această ordine de idei, criteriul principal este dacă persoana nerezidentă are sau urmează sa aibă o prezență fizică pe teritoriul României, de exemplu, prin intermediul angajaților săi prezenți anumite perioade în România. Aici, atenție: chiar dacă legislația fiscală admite că sediul permanent nu ia naștere în caz de prezență limitată (de exemplu, doar câteva zile în România), contractele ce presupun asemenea prezență limitată trebuie oricum declarate la autorități. Deci, părerea contribuabilului cum că este sau nu sediul permanent nu este relevantă în acest caz.
O altă interpretare mult mai nefavorabilă exista în anumite administrații financiare. În acele situații „executarea pe teritoriul României“ se judecă după formula oferită de legislația de TVA, unde deseori locul prestării serviciilor este locul beneficiarului român, chiar dacă nu există nicio prezență fizică a prestatorului nerezident în România. După părerea mea, este o abordare nejustificată nici de text de lege, nici de scopul declarat al acestei înregistrări de contracte, dar din păcate e ceva ce există în practică și nu poate fi ignorat. Mai ales pentru că amenzile pentru neînregistrarea unui contract/document justificativ se ridică până la 5.000 lei.
Desigur, contribuabilul se poate opune unor asemenea practici din partea autorităților, însă poate fi un proces oneros și cu șanse discutabile de izbândă. De aceea, recomandarea practică pentru orice contribuabil este ca în caz de dubii să se intereseze de modul de interpretare a organului fiscal competent ca să evite un litigiu ulterior, dar nici să nu exagereze în a declara orice contract cu un partener străin.
Înregistrarea fiscală a persoanelor nerezidente – opțional sau nu?
Cea de-a doua problemă e legată de înregistrarea persoanelor nerezidente în România. Concret, e vorba de obținerea unui cod de identificare fiscală (CIF) pentru nerezidenții care nu au prezență în România și au venituri de natura serviciilor, dividendelor, redevențelor etc. impozabile prin reținere la sursă.
Legislația în vigoare, art. 18 și 72 din Codul de procedură fiscală, impune acestor persoane nerezidente obligația obținerii unui CIF în România. Dacă nerezidentul în cauză nu obține acest CIF, atunci plătitorul de venit rezident care reține impozitul poate să obțină un asemenea cod în numele nerezidentului. De notat că partea română nu este obligată, ci doar „poate“ să obțină acest CIF.
De ce e nevoie de CIF pentru o persoană nerezidentă căreia i se reține impozitul oricum? Se pare că acest demers administrativ reprezintă un pas spre elaborarea unei baze de date cu persoane nerezidente care obțin venituri din România. Momentan, utilitatea acestor informații ar fi numai în contextul schimbului de informații cu alte state, prin care România uneori transmite datele fiscale ale unor contribuabili străini către autoritățile fiscale din țara lor de rezidență.
Totuși, chiar dacă nu pare obligatorie, neobținerea unui CIF pentru nerezident poate să aibă repercusiuni asupra plătitorului român de venit. Concret, cel din urmă e obligat să depună pe 28/29 februarie o declarație cu toate plățile efectuate care sunt subiect de impozit prin reținere la sursă (art. 119 din Codul fiscal). Mai nou, această declarație impune și completarea unei căsuțe cu CIF-ul nerezidentului în cauză. Dacă acest CIF nu există și deci nu poate fi indicat, se poate ca declarația să fie refuzată la depunere la administrația financiară ca incompletă și să se aplice și o amendă (până la 5.000 lei).
Deci, pe de o parte, persoana română nu e obligată să obțină acel CIF pentru nerezident; pe de altă parte, dacă nu îl obține, riscă să fie sancționată. E o neconcordanță legislativă care sper să fie rezolvată între timp, însă până atunci, mare atenție!
Alex Milcev, Partener, departamentul de Asistenţă fiscală, Ernst & Young România