De Horia Zan
Aderarea la zona euro pare să fie dezideratul urmărit de aproape toate statele nou intrate în UE: Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia au aderat deja, iar Lituania se pregătește să intre în 2015. Vedem că acestea sunt țări mici. În schimb, țări mari, bogate și bine dezvoltate, precum Marea Britanie, Suedia sau Danemarca, au decis să amâne aderarea la zona euro pentru o dată incertă. Pentru a putea fi acceptată, o ţară trebuie să îndeplinească criteriile Tratatului de la Maastricht, numite şi criterii de convergenţă. Acestea stipulează următoarele:
Inflaţia să nu depăşească cu mai mult de 1,5 pp rata medie a inflaţiei din cele trei state membre UE care au înregistrat cele mai bune rezultate în domeniul stabilităţii preturilor.
Deficit bugetar de cel mult 3% din PIB şi datorie publică de cel mult 60% din PIB.
Stabilitatea cursului de schimb: respectarea limitelor normale de fluctuaţie, fără devalorizarea monedei naţionale.
Convergenţa ratelor dobânzilor pe termen lung: media acestora să nu depaşească cu mai mult de 2 pp rata medie a dobânzii din cele trei state membre UE care au înregistrat cele mai bune rezultate în domeniul stabilităţii preţurilor.
Inflaţia a scăzut constant în ultimii ani, ajungând să se stabilizeze în jurul valorii de 1,5%, ceea ce a condus şi la scăderea dobânzii nominale. BNR a redus de mai multe ori rata dobânzii de politică monetară şi există analişti financiari care susţin că aceste dobânzi vor mai scădea şi anul viitor. Lucru care va influenţa în mod pozitiv atingerea acestor criterii de convergenţă.
E foarte important ca politica bugetară a guvernului să fie echilibrată, cu un nivel al cheltuielilor sustenabil, creând un cadru pentru predictibilitate şi accelerarea creşterii economice.
Adevăratele provocări, mult mai profunde
Creșterea economică sustenabilă devine un deziderat de maximă importanţă. Economia ţării trebuie reclădită pe fundamente solide prin crearea de locuri de muncă, nu doar prin proiecte guvernamentale, ci mai ales prin stimularea angajărilor în mediul privat. Dezvoltarea zonelor defavorizate şi monoindustriale ar trebui sprijinită pentru reducerea disparităţilor sociale. Ţara noastră prezintă un ecart considerabil de putere de cumpărare faţă de media europeană, atingând abia aproximativ 50% din media statelor din grupul celor 28, dar există diferenţe majore de bunăstare între diferitele regiuni ale ţării. Până când aceste diferenţe între veniturile populaţiei nu vor fi reduse considerabil, aderarea la zona euro va fi foarte greoaie şi riscantă.
Riscuri si oportunităţi
Riscul de a depăşi deficitul bugetar agreat sau ţintit apare deoarece guvernul va trebui să aloce resurse considerabile pentru investiţii şi creare de locuri de muncă. Investiţiile în infrastructură va trebui să consituie prioritatea zero a oricărui guvern din România, deoarece pot crea locuri de muncă şi antrena alte investiţii pe verticală. O problemă a aderării la zona euro este dispariţia politicii monetare locale. Nu vom mai avea o bancă națională care să poată tipări monedă pentru a deprecia leul şi pentru a susţine exportatorii, nici pentru a uşura o eventuală povară a datoriei externe. Politica monetară va fi stabilită de Banca Centrală Europeană pentru toată Zona Euro. Dacă ne amintim, în perioada interbelică, Germania, măcinată de pagube enorme de război şi obligată la plata unor penalităţi uriaşe, a recurs la devalorizarea masivă a mărcii, tipărind monedă şi ajungând la o hiperinflaţie care a ajutat-o să-şi achite parţial datoriile, dar creând o stare de uriaşă nemulţumire în rândul populaţiei sărăcite, care a culminat cu ascensiunea extremismului. Multe guverne au recurs la acest procedeu, inclusiv SUA, după criza financiară din 2008. În zilele noastre se numeşte Relaxare Cantitativă şi e o armă neconvenţională de politică monetară a guvernului în situaţii de criză (deficite bugetare mari, datorie publică nesustenabilă, curs de schimb supraevaluat, absenţa creşterii economice, coroborate cu explozia şomajului). Cu aceste probleme s-au confruntat unele ţarile europene (catalogate PIIGS), dintre care Grecia a avut cele mai mari dezechilibre structurale, pe care nu a putut să le ajusteze cu ajutorul politicii monetare. Experienţa nefastă a Greciei şi a celorlalte state sudice ar trebui să constituie un model negativ pentru orice stat care doreşte să adere la zona euro. Nerezolvate din timp, problemele structurale se vor acutiza şi vor fi greu de stăvilit în viitor.